Hollywoodul care odinioară se lua prea în serios politic a intrat într-o fază complet diferită: conflictele ideologice sunt prezentate acum ca spectacole exagerate și ironice (camp), unde feminismul, conservatorismul social sau activismul ecologic devin decoruri pentru divertisment. Serialele și filmele tratează teme care păreau cândva existențiale ca pe niște glume vizuale, cu personaje și situații caricaturale, mai aproape de teatrul absurd decât de dezbaterea reală. Publicul este astfel expus unei versiuni a culturii populare în care nimic nu mai e luat în serios, dar totul e jucat ostentativ și spectaculos, scrie New York Times
Industria care odinioară se lua prea în serios politic transformă astăzi toate taberele într-un divertisment caricatural, lipsit de miză reală.
Până relativ recent, Hollywoodul a funcționat ca un câmp de luptă simbolic al războiului cultural occidental. Deciziile sale - să producă un film biografic despre o figură progresistă emblematică sau să glorifice un erou controversat al armatei, să lanseze o continuare „Barbie” („Barbie”, 2023) sau un film nostalgic despre puritatea adolescenței - păreau uneori mai importante pentru dezbaterea publică decât politicile concrete ale guvernelor. În ochii multor spectatori dezamăgiți de politică, studiourile de film și marile platforme de streaming ajunseseră să fie percepute drept purtătoarele unor valori pe care instituțiile statului nu mai reușeau să le apere sau să le impună.
Această iluzie s-a prăbușit brutal. Alegerile din 2024 au marcat sfârșitul clar al perioadei în care Hollywoodul se prezenta ca o fortăreață ideologică progresistă. Sinceritatea militantă a industriei - și reticența ei față de conținutul asociat conservatorismului - s-au evaporat aproape complet.
Însă ceea ce a urmat nu este o simplă schimbare de tabără. În locul unei conversii ideologice clare, Hollywoodul a ales o strategie mai cinică: transformarea întregului război cultural într-un spectacol artificial, grotesc și ironic. Ambele tabere sunt prezente pe ecran, dar sub forma unor caricaturi exagerate, lipsite de profunzime. Războiul cultural a devenit un spectacol "camp": un teatru al excesului, al parodiei și al simulacrului.
Astăzi, serialele și filmele tratează teme care păreau cândva existențiale — feminismul, conservatorismul social, ecologia, familia, identitatea — ca pe niște glume vizuale sau meme. Devine tot mai greu de spus dacă un discurs „progresist” rostit de un personaj este o ironie toxică sau o convingere reală, la fel cum replicile „conservatoare” pot părea fie satire, fie manifestări sincere. Estetica preia simbolurile unor credințe odinioară serioase și le transformă în imitații ieftine, livrate cu o gravitate artificială.
Dezbaterile ideologice sunt astfel reduse la cosplay și teatru de păpuși.
Un exemplu relevant este arhetipul girlboss - femeia corporatistă de succes, simbol al feminismului liberal al anilor 2010 - un ideal care pare astăzi depășit, înlocuit de promovarea vieții tradiționale, a familiei și a rolurilor clasice. Cu toate acestea, acest tip de personaj este în centrul serialului „Totul e corect” („All’s Fair”), una dintre cele mai zgomotoase producții recente. Serialul urmărește un grup de avocate de divorț care obțin compensații uriașe pentru clientele lor și trăiesc într-un lux ostentativ, prezentat drept formă de eliberare. Excesul este atât de mare - de la stilul vestimentar ostentativ până la ritualuri de „self-care” absurde - încât producția poate fi citită fie ca glorificare neoliberală a opulenței, fie ca satiră involuntară a unui feminism redus la consum și narcisism.
Un alt caz este „Soțiile vânătorilor” („The Hunting Wives”), un serial de mare succes pe platformele de streaming, care exploatează clișeele ambelor tabere ideologice. Povestea urmărește o fostă consultantă politică de orientare progresistă care pătrunde într-un cerc de femei conservatoare bogate. Inițial șocată de valorile lor, protagonista ajunge rapid fascinată de această lume, iar conservatorismul este transformat într-un decor exotic, aproape erotic. Ce era cândva perceput ca o falie morală de netrecut devine acum un costum provocator.
Chiar și în producții care par mai favorabile unei viziuni conservatoare, precum „Negustorul de pământ” („Landman”), ideologia este tratată cu detașare. Personajul principal, implicat în industria extractivă, nu este un erou triumfalist, ci o figură obosită, aproape tragică, care își justifică munca prin lipsa alternativelor. Serialul abundă în imagini dure - accidente, boli, moarte - iar discursurile despre familie, natalitate sau tradiție sunt împinse spre absurd, până la limita parodiei. Rezultatul nu este o glorificare a unei lumi „tradiționale”, ci o caricatură burlescă a ei.
Filmul „Eddington” merge și mai departe, folosind conflictele sociale recente drept decor pentru o critică mai amplă a puterii economice. Personajele sunt schițate grosier: un edil progresist hiperconformist și un rival populist, sceptic față de autoritate. Însă, pe măsură ce tensiunile escaladează, devine clar că miza reală nu este ideologică, ci materială: cine câștigă din haos și cine plătește prețul.
Multe dintre aceste figuri - femeia corporatistă emancipată, mama tradiționalistă, antreprenorul din industrii „murdare” - funcționează astăzi ca niște costume de epocă. Sunt tipologii simplificate, folosite pentru a reprezenta mișcări sociale complexe, fără interes real pentru adevăr sau nuanță. Convingerile lor sunt subminate prin exagerare, dublu sens și ironie constantă, de parcă nimic nu ar mai putea fi spus cu seriozitate.
Rezultatul este o industrie care evită cu grijă orice confruntare morală reală. În loc de personaje ambigue și conflicte autentice, publicul primește un spectacol "camp" care îi permite să se simtă superior tuturor taberelor. Se pierde astfel orice șansă de clarificare, de înțelegere sau de reflecție profundă. Rămâne doar voyeurismul: privitul de la distanță al unor ideologii golite de sens, transformate în divertisment sigur, ironic și steril.
În acest context, chiar și o dramă clasică despre crimă și putere ar fi probabil rescrisă astăzi ca o succesiune de „wokisme” ideologice, cu personaje care își schimbă convingerile precum accesoriile. Totul ar fi corect politic, ironic și lipsit de risc. Și, tocmai de aceea, lipsit de adevăr.
