Prim-ministrul belgian a învățat pe propria piele că nu este nevoie să fii un populist agitator pentru a atrage mânia UE. Până de curând, conservatorul moderat Bart De Wever a rămas în mare parte în afara atenției europene. Acest lucru a fost relativ ușor, având în vedere că partidul său aparține grupului de centru-dreapta Conservatorii și Reformiștii Europeni din Parlamentul European, care s-a aliniat puternic Comisiei Ursulei von der Leyen în ceea ce privește Ucraina. Cu toate acestea, în doar câteva luni, el a devenit inamicul public numărul unu al establishmentului de la Bruxelles, conform Unherd.
Care a fost ofensa sa? S-a opus planului Bruxelles-ului de a confisca activele înghețate ale Rusiei deținute în Europa. Majoritatea covârșitoare a acestora sunt depozitate la Euroclear, o casă de compensare cu sediul la Bruxelles, care se află în centrul decontării globale a titlurilor de valoare. Pentru lobby-ul pro-război al Europei, condus de Franța și Germania, confiscarea a fost prezentată ca singura modalitate de a continua finanțarea efortului de război al Ucrainei – sau, în caz contrar, de a forța statele membre să își asume colectiv povara prin alte mijloace din ce în ce mai extraordinare.
Belgia avea însă motive întemeiate să se opună. Confiscarea – sau exproprierea funcțională – a activelor băncii centrale ruse ar încălca unul dintre principiile sacrosancte ale finanțelor internaționale: neutralitatea și inviolabilitatea rezervelor suverane. Încălcarea acestui principiu nu numai că ar crea un precedent periculos, dar ar expune Belgia la consecințe juridice, financiare și geopolitice potențial grave, întrucât Euroclear are sediul acolo.
Așa cum a avertizat Robert Volterra, unul dintre cei mai respectați avocați internaționali din Londra, confiscarea activelor rusești ar fi „absolut ilegală” și ar bântui UE timp de generații. Consecințele juridice ar putea fi enorme. Rusia avea multiple căi de contestare și începuse să le exploreze, depunând deja o acțiune în justiție la Moscova împotriva Euroclear.
De acolo, Rusia ar putea continua litigiul în instanțele belgiene, posibil până la Curtea Supremă. Judecătorii belgieni ar fi obligați să stabilească dacă drepturile de proprietate ale Rusiei în conformitate cu legislația națională au fost încălcate și dacă principiul imunității suverane a fost încălcat. În ambele cazuri, argumentele Rusiei ar fi solide. Dacă Rusia ar câștiga, Euroclear ar fi răspunzătoare. Având în vedere sumele implicate, casa de compensare ar deveni aproape sigur insolvabilă, declanșând mecanismele de garantare a depozitelor la nivel național și european.
Într-un astfel de scenariu, Euroclear ar fi la rândul său obligată să dea în judecată statul belgian, care ar fi ordonat exproprierea efectivă a activelor clienților. Perspectivele unei astfel de acțiuni nu ar fi deloc neglijabile. Dincolo de Belgia, Rusia ar putea, de asemenea, să introducă acțiuni în fața Curții Europene de Justiție, a Curții Internaționale de Justiție și a mai multor foruri internaționale de arbitraj. Chiar și lăsând deoparte litigiile – s-ar putea argumenta că, în contextul actual, ar fi dificil să se găsească un judecător occidental dispus să se pronunțe în favoarea Rusiei –, este greu de înțeles cum ar putea Belgia să justifice refuzul de a debloca rezervele Rusiei dacă și când se va ajunge în cele din urmă la un acord de pace.
Prin urmare, nu este deloc surprinzător că Belgia s-a dovedit a fi unul dintre cei mai vocali oponenți ai planului. De Wever a avertizat fără menajamente că confiscarea ar echivala cu „un act de război”, comparând-o cu intrarea într-o ambasadă străină, jefuirea acesteia și vânzarea bunurilor sale. S-ar putea concluziona în mod rezonabil că el apără pur și simplu interesele țării sale, respectând dreptul internațional. Și totuși, pentru acest lucru, el s-a trezit supus unei campanii de denigrare din partea establishmentului politic și mediatic al UE. El a fost acuzat că acționează sub intimidarea Rusiei – sau, mai rău, că este el însuși un agent rus. În același timp, Bruxelles-ul a amenințat că „va trata Belgia ca pe Ungaria” dacă va continua să se opună planului. Asta se întâmplă când chiar și guvernele loiale pro-UE îndrăznesc să iasă din rând.
„Nu este deloc surprinzător că Belgia a devenit unul dintre cei mai vocali oponenți ai planului.”
În ciuda presiunii masive, De Wever a rămas ferm pe poziții. Și i s-au alăturat tot mai mulți disidenți. Ungaria și Slovacia au respins deschis planul, premierul ungar Viktor Orbán acuzând Comisia că „încalcă sistematic legislația europeană”. Italia, Bulgaria și Malta și-au exprimat, de asemenea, rezervele.
La urma urmei, implicațiile economice și financiare ale confiscării s-ar extinde mult dincolo de Belgia.
Odată ce se încalcă presupunerea că rezervele suverane deținute în străinătate sunt imune la confiscarea politică, nu se poate prevedea care vor fi consecințele. Țările ar începe să considere activele denominate în euro nu ca o rezervă sigură de valoare, ci ca o datorie politică – una care poate fi confiscată la discreția Bruxelles-ului. Mesajul ar fi clar: activele voastre sunt în siguranță numai atâta timp cât rămâneți conformi din punct de vedere politic. Rezultatul ar fi, aproape sigur, că capitalul ar începe să fugă din Europa – chiar mai repede decât o face deja.
Cu toate acestea, confruntată cu o rezistență crescândă, Bruxelles a recurs săptămâna trecută la invocarea puterilor de urgență în temeiul articolului 122 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene pentru a îngheța pe termen nelimitat activele rusești, susținând că acest lucru i-ar permite să acționeze cu majoritate calificată, rather than unanimity. Cu toate acestea, acest lucru reprezintă o denaturare flagrantă a tratatului. Articolul 122 se aplică strict măsurilor economice de urgență ca răspuns la dezastre naturale sau perturbări economice grave. Acesta nu se aplică politicii externe, care necesită în mod neechivoc unanimitate. Soarta activelor suverane înghețate ale Rusiei este însă, în mod evident, o chestiune de politică externă. A susține contrariul este o manevră extra-legală.
Acesta este un alt exemplu de acaparare a puterii de către Bruxelles. Dacă articolul 122 – sau orice altă dispoziție – poate fi interpretat în mod extensiv pentru a justifica confiscarea activelor suverane străine și impunerea de obligații masive statelor membre care nu doresc acest lucru, el poate fi utilizat pentru a eluda unanimitatea într-o gamă largă de decizii de politică externă.
Amenințarea a funcționat însă. Vineri, la reuniunea Consiliului European, Comisia nu a reușit să obțină un acord privind utilizarea activelor rusești înghețate. În schimb, a obținut un acord privind un împrumut separat de 90 de miliarde de euro, susținut de bugetul UE și garantat de toate statele membre, cu excepția a trei (Ungaria, Slovacia și Republica Cehă), cărora li s-a acordat dreptul de a se retrage. În fapt, obstacolul politic a fost ocolit nu prin schimbarea strategiei, ci prin transferarea riscului financiar direct asupra contribuabililor europeni. Așa cum a precizat von der Leyen înaintea summitului, nu exista prea mult spațiu pentru disensiuni: „Nimeni nu va părăsi summitul UE până când problema finanțării Ucrainei nu va fi rezolvată.”
În mod incredibil, acordul prevede că împrumutul va trebui rambursat de Ucraina numai dacă și când Rusia va accepta să plătească reparații de război – transformând efectiv reparațiile ipotetice viitoare în finanțare imediată. Această idee este, în cel mai bun caz, o iluzie. Este foarte puțin probabil ca Rusia să accepte reparații obligatorii chiar și în cazul unui acord de pace, ceea ce înseamnă că există puține șanse ca Ucraina să ramburseze vreodată împrumutul. Acest lucru este cu atât mai frapant cu cât Europa a cheltuit deja foarte mult: parlamentele UE au aprobat cel puțin 187 de miliarde de euro pentru sprijinirea Ucrainei, pe lângă costurile indirecte masive.
Acest episod ilustrează modul în care funcționează UE: prin crearea de false alternative care exclud alegerile politice autentice. Statelor membre li s-a prezentat o alternativă dură: fie să accepte confiscarea activelor înghețate ale Rusiei, fie să fie pregătite să garanteze colectiv un nou împrumut masiv. Ceea ce nu a fost niciodată luat în considerare în mod serios a fost o a treia opțiune: să nu mai se mai investească bani într-o strategie care s-a dovedit a fi un eșec și, în schimb, să se lucreze pentru a pune capăt războiului prin negocieri.
Cu toate acestea, este ușor de înțeles de ce UE nu își poate permite să recunoască eșecul strategiei sale privind Ucraina – o strategie care a provocat daune economice imense Europei, fără a obține nimic pe câmpul de luptă, și care a lăsat Ucraina într-o situație mai gravă decât la începutul războiului. Recunoașterea acestei realități ar avea costuri politice enorme pentru elitele UE, în special pentru cele mai implicate în narațiunea victoriei cu orice preț – de aici și determinarea lor de a continua războiul cu orice preț. De aceea, chiar și după ce nu a reușit să ajungă la un acord privind confiscarea, Bruxelles a impus un împrumut masiv, susținut de buget, ca substitut. Consecințele vor fi grave: ucrainenii vor continua să sufere și să moară într-un război imposibil de câștigat, în timp ce Europa va rămâne blocată într-o stare permanentă de război economic și de confruntare militară prin intermediari cu Rusia, cu riscul constant de escaladare către un conflict direct.
Dacă există un aspect pozitiv în această traiectorie sumbră, acesta este faptul că imprudența acestor alegeri nu va face decât să exacerbeze contradicțiile unui proiect care împinge continentul la marginea prăpastiei, forțând în cele din urmă o confruntare — atât în cadrul statelor membre, cât și între cetățenii Europei. Într-adevăr, Comisia poate că a reușit să evite o umilință catastrofală, dar, în acest fel, a expus natura din ce în ce mai autoritară a Uniunii, dispusă să treacă peste interesele naționale și să renunțe la constrângerile legale, normele democratice și raționalitatea economică de bază în urmărirea cruciadelor ideologice. Între timp, povara financiară enormă impusă de ultimul acord nu va face decât să adâncească fracturile interne și să împingă bugetele naționale la limita de rupere – mai ales când va deveni clar că aceasta va implica și mai multe resurse deturnate de la infrastructura europeană în ruină, spitalele subfinanțate și școlile suprasolicitate.
Și Ucraina nu este singurul punct fierbinte. Bruxelles se luptă, de asemenea, să obțină sprijin pentru acordul de liber schimb Mercosur cu Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay. Și aici rezistența este în creștere. Franța a condus de mult timp opoziția, Emmanuel Macron reiterând recent că acordul nu este reciproc în ceea ce privește standardele de producție, normele privind pesticidele și siguranța alimentară. Frontul s-a lărgit semnificativ săptămâna aceasta, când prim-ministrul italian Giorgia Meloni a descris acordul ca fiind „prematur”, invocând garanții inadecvate pentru agricultura europeană. Poziția Italiei este esențială, deoarece ridică perspectiva unei minorități de blocare în Consiliu, care include și Polonia, Ungaria și Austria.
Protestele au sporit presiunea. Joi, sute de tractoare s-au adunat la Bruxelles, iar fermierii din toată Europa au denunțat ceea ce consideră a fi o concurență neloială. Măsurile de protecție propuse nu au reușit să calmeze opoziția, ceea ce a dus la amânarea din nou a ratificării acordului în cadrul Consiliului European.
Astfel, pe măsură ce contradicțiile din cadrul UE continuă să se acumuleze, este din ce în ce mai dificil să se vadă cum Bruxelles-ul va putea gestiona mult timp reacția negativă. Uniunea începe să semene cu un imperiu în declin, care se bazează nu numai pe represiune, cenzură și manipulare electorală pentru a-și menține controlul, ci și pe tactici din ce în ce mai agresive îndreptate chiar împotriva guvernelor pro-UE. Prin impunerea unor angajamente din ce în ce mai imprudente în numele unității, Uniunea Europeană pregătește pur și simplu terenul pentru o implozie și mai catastrofală în viitor.
