De ani de zile, publicului i se spune că știința schimbărilor climatice este un fapt stabilit. Guvernele, mass-media și organizațiile internaționale afirmă frecvent că dovezile privind încălzirea periculoasă a planetei sunt copleșitoare. Cu toate acestea, una dintre cele mai importante măsurători care susțin această afirmație este acum contestată de noi cercetări științifice, conform American Thinker

O echipă internațională de oameni de știință a publicat un studiu în care susține că metoda principală utilizată pentru estimarea conținutului de căldură al oceanelor globale — un indicator central folosit în evaluările climatice moderne — ar putea fi fundamental eronată. Dacă analiza lor este corectă, unul dintre pilonii care susțin afirmațiile privind încălzirea constantă a planetei ar putea fi mult mai puțin cert decât se crede în general. Implicațiile ar putea fi semnificative, deoarece măsurătorile căldurii oceanelor joacă un rol crucial în concluziile la care ajunge Grupul Interguvernamental privind Schimbările Climatice al Națiunilor Unite (IPCC).

De ce este importantă căldura oceanelor

În ultimii ani, climatologii s-au concentrat din ce în ce mai mult asupra oceanelor atunci când au încercat să determine dacă Pământul acumulează căldură în exces. Raționamentul este simplu. Oceanele stochează mult mai multă căldură decât atmosfera. Dacă planeta se încălzește cu adevărat din cauza gazelor cu efect de seră, oceanele ar trebui să absoarbă o mare parte din acea energie.

Conform evaluărilor IPCC, Pământul acumulează în prezent energie la aproximativ 0,065 wați pe picior pătrat de suprafață a planetei. Această cifră poate părea mică, dar distribuită pe întreg globul, reprezintă o cantitate enormă de căldură. Această estimare a devenit o cifră centrală în climatologia modernă. Este citată frecvent ca dovadă că sistemul climatic al Pământului se confruntă cu un „dezechilibru energetic” persistent.

Dar măsurarea unui fenomen atât de complex precum conținutul de căldură al întregului ocean global este departe de a fi simplă.

Rețeaua globală de senzori plutitori

Multe dintre datele utilizate pentru estimarea conținutului de căldură al oceanelor provin din Programul internațional Argo.

Sistemul Argo constă din aproximativ 4.000 de balize autonome care plutesc în derivă pe toate oceanele lumii. Aceste instrumente coboară periodic în coloana de apă, măsurând temperaturile la diferite adâncimi, înainte de a reveni la suprafață la fiecare zece zile pentru a-și transmite datele prin satelit. În ultimele două decenii, această rețea a revoluționat monitorizarea oceanelor. Înainte de apariția Argo, oamenii de știință dispuneau de mult mai puține observații directe ale temperaturilor oceanelor.

Însă noul studiu susține că modul în care aceste măsurători sunt utilizate pentru a estima acumularea globală de căldură prezintă câteva deficiențe grave.

Vaste zone ale oceanului rămân nemăsurate

Deși 4.000 de instrumente pot părea un număr mare, oceanele lumii acoperă peste 930 de milioane de mile pătrate.

Flotoarele Argo sunt de obicei separate de distanțe de 125 până la 300 de mile. Aceasta înseamnă că regiuni enorme ale oceanului nu sunt niciodată măsurate direct.

În schimb, oamenii de știință estimează condițiile din acele regiuni folosind interpolarea matematică — practic completând golurile cu modele computerizate.

Flotoarele în sine introduc, de asemenea, incertitudini suplimentare. În timp ce sunt scufundate, acestea plutesc în derivă odată cu curenții oceanici și nu își cunosc locația precisă. Pozițiile lor sunt înregistrate doar atunci când ies la suprafață pentru a transmite date.

Ca urmare, măsurătorile de temperatură pot fi atribuite unor locații care diferă semnificativ de locul în care au fost efectuate efectiv măsurătorile.

De asemenea, balizele măsoară, în general, temperaturile doar până la adâncimi de aproximativ 6.500 de picioare. Cu toate acestea, o mare parte a oceanului se află la adâncimi mult mai mari. Aproximativ jumătate din volumul oceanului rămâne în mare parte neobservat.

Regiunile polare prezintă dificultăți suplimentare, deoarece gheața marină împiedică funcționarea normală a baloanelor.

Luate împreună, aceste limitări ridică întrebări importante cu privire la cât de precis reprezintă observațiile actuale starea termică reală a oceanului global.

Problema incertitudinii

Noua cercetare examinează modul în care aceste lacune de măsurare și incertitudini afectează estimările conținutului de căldură al oceanului global.

Estimarea IPCC, citată pe scară largă, sugerează că Pământul câștigă energie la aproximativ 0,065 wați pe picior pătrat.

Dar când cercetătorii au recalculat incertitudinea din jurul acestei cifre, au descoperit ceva surprinzător: incertitudinea reală ar putea depăși ±10 wați pe picior pătrat. În termeni statistici, aceasta înseamnă că semnalul estimat de încălzire ar putea fi indistinct de zero.

Acest lucru nu dovedește că Pământul nu se încălzește. Dar înseamnă că datele observaționale actuale ar putea să nu fie capabile să măsoare dezechilibrul energetic planetar cu precizia adesea invocată.

O problemă științifică mai profundă

Lucrarea abordează, de asemenea, o problemă teoretică mai fundamentală care a fost dezbătută în rândul fizicienilor de ani de zile.

Temperatura descrie starea unui sistem într-un anumit loc și moment. Calcularea mediei temperaturilor în regiuni extrem de diferite ale unui sistem complex care nu se află în echilibru termodinamic poate produce cifre care ar putea să nu aibă o semnificație fizică clară.

Atmosfera și oceanele Pământului sunt tocmai astfel de sisteme.

Unii cercetători susțin de mult timp că mediile temperaturilor globale și indicatorii aferenți pot fi, prin urmare, mai puțin semnificativi din punct de vedere fizic decât se presupune în mod obișnuit.

Noul studiu extinde această critică la calculele privind conținutul de căldură al oceanelor la nivel global.

Implicațiile politice

De ce contează acest lucru? Pentru că politica climatică se bazează din ce în ce mai mult pe presupunerea că oamenii de știință dispun de măsurători precise ale bilanțului energetic al planetei.

Guvernele reproiectează sistemele energetice, impun reglementări industriei și direcționează investiții de trilioane de dolari pe baza acestor evaluări. Dacă măsurătorile fundamentale care stau la baza acestor evaluări se dovedesc a fi mult mai incerte decât se credea, implicațiile politice ar putea fi substanțiale.

Dezbaterea științifică nu ar trebui privită ca o amenințare la adresa științei. Măsurarea datelor este modul în care știința progresează. Cu toate acestea, discuția publică privind schimbările climatice descurajează adesea examinarea deschisă a ipotezelor și măsurătorilor subiacente.

Atunci când noi cercetări ridică întrebări fundamentale cu privire la indicatorii-cheie utilizați în evaluările climatice, aceste întrebări merită o atenție serioasă.

Dezbaterea privind clima este adesea prezentată ca fiind încheiată. Dar, așa cum ilustrează acest nou studiu, unele dintre cele mai importante măsurători utilizate pentru a susține această concluzie pot fi încă supuse unei incertitudini științifice semnificative.