În pofida discursurilor despre unitate și autonomie strategică, Europa rămâne divizată, lipsită de coerență și incapabilă să acționeze ca o putere matură în fața războiului din Ucraina și a presiunilor venite din partea Washingtonului și Moscovei. Articolul „Trump, Putin și numeroșii pitici: De ce Europa nu se maturizează” și ilustrația care îl însoțește au fost publicate în cotidianul elvețian Neue Zürcher Zeitung (NZZ), una dintre cele mai influente publicații de limbă germană din Europa. Analiza formulează o critică frontală la adresa Uniunii Europene, argumentând că, dincolo de retorica ambițioasă, statele membre nu reușesc să își armonizeze interesele și să își asume un rol geopolitic proporțional cu miza istorică a momentului.
Chiar și în chestiunea de destin a ajutorului pentru Ucraina, Europa este divizată. Nordul plătește, Sudul privește. Domnește egoismul în locul unității.
Donald Trump adoră să-și bată joc de Emmanuel Macron. „No, no, no”, îl maimuțărește pe președintele francez atunci când acesta, desigur în zadar, încearcă să opună rezistență unor tarife vamale mai mari. În umilirea lui Macron se simte disprețul față de Europa.
Comportamentul lui Trump este jignitor, iar plăcerea ostentativă cu care insultă este de-a dreptul obscenă. Dar președintele american atinge un punct sensibil: Europa nu este un partener de la egal la egal și nici nu va deveni unul.
Lipsa capacității de apărare, deplânsă între timp peste tot, nu este motivul decisiv pentru care Europa rămâne o putere de rang secund. Deficitele centrale sunt absența unei strategii coerente și lipsa unității politice. Acest lucru privește în primul rând UE, de departe cel mai important actor, dar este valabil și pentru țări precum Marea Britanie și Elveția.
Acest lucru devine evident tocmai în provocarea care le eclipsează pe toate celelalte – războiul din Ucraina. De patru ani, UE nu reușește să formuleze o linie comună și apoi să o și aplice.
Cine e departe de front oferă mai puțin: europenii procedează ca SUA
Cel care frâneaza cel mai tare nu este Viktor Orban. El servește mai degrabă drept țap ispășitor, pe care pot fi proiectate toate neajunsurile UE. Este bau-baul de care te temi în întuneric. La lumină se dovedește a fi un uriaș aparent, un simplu jucător solitar preocupat exclusiv de propriul interes.
Principalul obstacol nu este unul zgomotos, ci alianța discretă a statelor care evită să își asume responsabilități reale – în special țările din sudul Europei și Franța, așa-numitul „Club Méditerranée”. În declarații publice afișează o fermitate exemplară, dar în plan concret contribuția lor este mult sub nivelul retoricii.
Macron este cel mai vocal. Își plimbă din nou vechea idee a autonomiei strategice a Europei. Același lucru este valabil și pentru Giorgia Meloni. În UE și în NATO nu greșește cu nimic și este lăudată excesiv pentru asta. Dar acest lucru spune mai mult despre noii ei admiratori decât despre ea însăși. Așa cum la începutul mandatului a fost defăimată drept o postfascistă gălăgioasă, astăzi este supraestimată.
Ceea ce îi unește pe Meloni și Macron, precum și pe eschiviștii mai puțin vizibili, cum ar fi Spania și Grecia, este faptul că sprijină Ucraina mult mai puțin decât nord-europenii, Marea Britanie și Germania. Acest lucru se vede în moneda care rămâne cea mai dură: banii.
Trump a redus drastic anul trecut contribuțiile pentru Kiev – inclusiv livrările de arme. UE și Marea Britanie au umplut golul. Potrivit Institutului pentru Economie Mondială de la Kiel, ele asigură între timp 95% din ajutor.
Distribuția este însă extrem de dezechilibrată. Germania, Marea Britanie, Suedia și Norvegia și-au majorat masiv ajutorul militar și ocupă primele locuri. Franța se află abia pe locul 7, înaintea Italiei (11) și Spaniei (13).
Raportat la performanța economică, Parisul ocupă locul 14, iar Madridul locul 19. Roma nici măcar nu figurează în top 20.
O imagine similară se regăsește în programul prin care membrii NATO cumpără pentru Ucraina echipamente militare din SUA. Fără această inițiativă, Kievul nu ar putea continua războiul. Dacă aprovizionarea se oprește, capitularea devine doar o chestiune de timp. Cu toate acestea, Franța și Italia nu participă.
Roma își justifică eschiva prin deficitul bugetar, Parisul adoptă o poziție de principiu. Macron promovează un egoism gol, de inspirație gaullistă. Acesta se manifestă, între altele, printr-o doctrină „Buy European” fără compromisuri. Ar trebui livrate doar arme franceze sau cel puțin europene. Numai că UE nu produce deloc unele dintre sistemele decisive pentru Kiev.
Cei care merg în siaj se comportă ca Trump. El spune fără ocolișuri că sprijinul material pentru Ucraina nu este o sarcină americană, deoarece SUA sunt separate de teatrul de război printr-un ocean și mii de kilometri. La fel calculează și Club Med. Este departe de stepele ostile din Est.
Calculul american este criticat intens în Europa. Despre rolul Franței, Spaniei și Italiei se păstrează însă o tăcere jenată, deși ele se numără printre greii politici și economici ai UE. Critica la adresa lui Trump se dovedește astfel profund ipocrită.
Invadarea Ucrainei marchează o nouă epocă, în care războiul și politica brutală a forței revin în Europa. Este afectat întregul continent, nu doar o regiune limitată, ca în războaiele iugoslave din anii ’90.
Dacă Putin ar câștiga, situația de securitate s-ar schimba în întreaga Europă – chiar dacă cazacii ruși nu ar ocupa într-o zi Parisul, așa cum s-a întâmplat după prăbușirea Imperiului napoleonian. Rusia ar deveni hegemonul, mai ales dacă America nu s-ar mai simți responsabilă pentru bătrânul continent.
Dacă UE nu găsește o poziție comună în fața acestei amenințări, valoarea sa ca actor geopolitic este redusă. Unitatea nu înseamnă doar vorbe mari (la acest capitol, Macron este de neîntrecut), ci acțiuni comune.
Banii sunt un barometru bun al seriozității angajamentului. Franța, Spania și Italia pică acest examen fără drept de apel.
Pentru Elveția, constatarea poate fi o consolare discretă. Nu este singura gaură din gogoșarul european. Acuzația de „culegere a stafidelor” și de mers pe spatele altora li se potrivește și altora cel puțin la fel de bine.
Declarațiile răsunătoare de rezistență ale șefei diplomației europene, Kaja Kallas, nu pot ascunde faptul că UE este divizată într-o chestiune existențială. Nici măcar în această situație statele membre nu se simt o comunitate de destin. Fiecare are propriile interese. Cei care, precum balticii, finlandezii și scandinavii, sunt mai aproape de Rusia acționează. Ceilalți privesc.
Armele nu sunt suficiente – decisivă este o strategie comună
În timp ce cancelarul Scholz s-a adăpostit comod în siajul american, Friedrich Merz acționează energic. Germania contează din nou. Dar Berlinul este prea slab și prea fragil pe plan intern pentru a compensa singur lipsa de unitate.
Marea Britanie sprijină Ucraina neclintit încă de la anexarea Crimeei, indiferent de schimbările de la Westminster. Prin ieșirea din UE, s-a degradat însă la statutul de spectator.
Putin se concentrează exclusiv asupra Washingtonului. Trump tratează Europa când condescendent, când protector. Ambele atitudini urmează aceeași logică. Rusul și americanul au un instinct infailibil pentru putere și pentru slăbiciunile adversarilor.
„Power is power”, știe regenta lipsită de scrupule Cersei Lannister în „Game of Thrones”. Nimic nu compensează lipsa puterii reale. O condiție esențială pentru aceasta este o strategie coerentă. Fără ea, statele UE pot cumpăra oricâte arme doresc, tot pitici rămân. La masa marilor puteri nu vor ajunge astfel niciodată.
Europa este unită doar atunci când se opune SUA. Când Trump a emis pretenția îndrăzneață asupra Groenlandei, frontul de respingere s-a format rapid. În raport cu America, europenii se comportă ca niște copii față de părinți. Aceștia sunt jenanți, în timp ce adolescenții nu își reflectează propriul comportament. Adolescenții devin însă adulți. Europenii par condamnați la o pubertate eternă.
Această concluzie are consecințe neplăcute. O politică de securitate integrată a UE va rămâne un vis, la fel ca armele nucleare comune. „Power is power.” Nimic nu ilustrează mai bine acest adevăr decât focoasele nucleare. Ele sunt asigurarea supremă, fără de care Europa nu se va maturiza.
Londra preferă însă parteneriatul cu Washingtonul. Gaulliștii de la Paris nu vor acorda nimănui drept de codeterminare asupra submarinelor lor dotate nuclear, cu atât mai puțin rivalilor germani de cursă lungă. Aceștia din urmă, datorită vistieriei lor pline, vor deveni în curând cea mai puternică forță militară convențională din Europa.
Aderarea Ucrainei la UE ar fi cea mai mare dovadă de solidaritate, care ar face uitate dintr-o lovitură toate jumătățile de măsură. Dar rezistența este uriașă, chiar dacă Kievul nu ar avea acces la fondurile structurale obișnuite. Europa nu este mai bună decât America. Fiecare își urmărește propriul avantaj.
