Democrația europeană a prosperat întotdeauna nu în tăcere, ci în dezbateri aprinse. De la polisul antic la cafenelele Iluminismului, de la pamfletari la parlamente, Europa nu a tratat niciodată dezbaterea ca pe o pacoste, ci ca pe seva vieții civice. Tradiția noastră politică se bazează pe o presupunere tacită, dar fundamentală: cetățenii sunt liberi și, prin urmare, li se permite să gândească, să vorbească, să conteste și să nu fie de acord, conform European Conservative
Astăzi, pe măsură ce conversațiile politice se mută din ce în ce mai mult în mediul online, această tradiție se confruntă cu o nouă provocare. În loc să îmbrățișeze sfera digitală ca o continuare a culturii civice europene, instinctul multor instituții europene a fost să o supravegheze, să o filtreze și să o restricționeze. Legea serviciilor digitale și Regulamentul privind publicitatea politică sunt apărate în numele transparenței și integrității electorale. Aceste obiective sunt nobile. Dar intențiile nobile nu garantează rezultate democratice. Prea ușor, discuțiile despre „siguranță” și „responsabilitate” devin un vocabular respectabil pentru restrângerea spațiului public.
O Uniune care pretinde că apără pluralismul nu poate în același timp să se teamă de acesta online. Și totuși, un disconfort crescând față de dezbaterile nemediate – mai ales când provin de la voci incomode din punct de vedere politic – s-a înrădăcinat în tăcere la Bruxelles. Îngrijorarea nu mai este doar dezinformarea sau interferența străină. Este imprevizibilitatea cetățenilor atunci când vorbesc liber, se organizează independent și contestă narațiunile stabilite fără a trece mai întâi prin filtrele instituționale.
Acest instinct de supraveghere poate fi pe placul celor puternici, dar îi pedepsește pe cei care nu au acces la mass-media tradițională și la aparatul de partid. Cei care sunt deja la putere nu se luptă să fie auziți; vocile noi și neconvenționale sunt cele care depind de platformele digitale deschise pentru a ajunge la cetățeni. Reglementările care împovărează comunicarea politică riscă să închidă poarta tocmai celor din afară pe care democrația pretinde că îi primește cu brațele deschise. Dacă publicitatea politică online devine prea strict controlată, numai cei deja puternici vor fi auziți.
Nu mai vorbim în termeni ipotetici. Alegerile recente au demonstrat clar această dinamică. În Cipru, Fidias Panayiotou, un tânăr YouTuber fără sprijinul unui partid, a construit o campanie prin TikTok și YouTube. El s-a adresat direct cetățenilor într-un mod autentic și informal, iar publicul său a răspuns nu ca consumatori pasivi, ci ca participanți. El nu a cerut permisiunea de a intra în viața publică; piața publică digitală i-a permis să intre. Campania sa nu a avut succes în ciuda faptului că a ocolit instituțiile, ci tocmai pentru că le-a ocolit.
În Spania, Alvise Pérez a mobilizat un număr mare de adepți prin Telegram, Instagram și platforme alternative, construind o forță politică dincolo de structurile de partid și impunându-se ca un actor serios, în ciuda ostilității mainstream-ului. În Ungaria, András László a folosit ecosistemele digitale, în special rețelele online pro-guvernamentale, pentru a pătrunde în Parlamentul European. Faptul că cineva este de acord cu aceste figuri sau respinge mesajele lor este irelevant. Ceea ce contează este mecanismul: platformele online au permis participarea politică dincolo de porțile partidelor și filtrele mass-media.
Aceste exemple nu sunt anomalii. Ele sunt semne timpurii ale unei schimbări tectonice în modul în care se poate forma legitimitatea politică. În Franța, Italia, Germania și Polonia, comunitățile digitale au început să conteste ierarhiile stabilite. Noi voci – uneori ideologice, alteori antisistem, alteori pur și simplu neconvenționale – intră în viața publică prin ecrane, chat-uri, transmisiuni live și comentarii. Ele construiesc încredere pe orizontală, nu prin susținerea oficială.
Ceea ce tulbură instituțiile nu este prezența trollerilor sau a agenților străini, ci realizarea că disidența a scăpat din redacție și a intrat în sufragerie. Liderii europeni repetă cuvântul „democrație”, dar par incomodați de una dintre caracteristicile sale definitorii: oamenii pot alege ceea ce elitele nu preferă să aleagă.
Merită să se spună clar: democrația nu necesită confort, ci curaj – curajul de a lăsa cetățenii să decidă, să vorbească și să fie convinși într-un spațiu deschis.
Da, există pericole online. Campaniile de dezinformare, hărțuirea coordonată și propaganda străină sunt reale. Dar remediul pentru dezordine nu poate fi sufocarea silențioasă a disidenței. Răspunsul la informațiile eronate este o informație mai bună, nu o informație prealabil verificată. Răspunsul la populism nu poate fi limitarea administrativă, iar contracararea extremismului nu poate fi restrângerea dezbaterii permise.
Tinerii europeni de astăzi înțeleg acest lucru instinctiv. Ei nu așteaptă să fie invitați în viața publică. Ei dezbat politica pe TikTok, provoacă oficialii în comentariile de pe Instagram, participă la adunările publice pe Telegram, circulă argumente prin meme și videoclipuri scurte și tratează platformele sociale nu ca pe un divertisment, ci ca pe arene civice participative. Ei nu tolerează ideea că numai vocile acreditate pot participa la discuție.
Aceste obiceiuri pot fi informale, uneori stângace, alteori iresponsabile, dar sunt instincte democratice. Ele dezvăluie o generație care a descoperit politica nu prin intermediul carnetelor de membru de partid, ci prin implicare directă. Aceasta nu este o criză a democrației, ci o reînnoire a acesteia.
Rețelele sociale pot servi, de asemenea, ca punte de legătură între cetățeni și proiectul european în sine, dacă instituțiile aleg să se întâlnească cu oamenii acolo unde se află deja. Departe de a fi doar canale pentru campanii, platformele pot găzdui consultări autentice, ședințe ale consiliului local în timp real și sondaje participative care informează elaborarea politicilor și permit europenilor să vadă cum opiniile lor influențează rezultatele. Prin utilizarea judicioasă a acestor instrumente, Uniunea ar putea reduce distanța democratică față de Bruxelles, transforma subiecții pasivi în părți interesate active și mobiliza o nouă generație în efortul de a modela viitorul Europei – nu ca consumatori de politici, ci ca contribuitori la acestea.
Ar fi tragic dacă Bruxelles-ul ar interpreta greșit acest moment, considerând participarea energică ca o destabilizare, mai degrabă decât ca o vitalitate. Testul unui sistem politic nu este dacă dezbaterea este ordonată, ci dacă cetățenii care au opinii diferite rămân audibili. Europa nu ar trebui să se teamă de discuțiile aprinse, ci de tăcerea rece care urmează atunci când rămân doar vocile aprobate.
Provocarea cu care ne confruntăm nu este de natură tehnică, ci filosofică. Avem încredere în europeni că vorbesc liber sau credem în tăcere că democrația este mai sigură atunci când este domesticită?
O Europă încrezătoare acceptă conversația deschisă. Una nervoasă tratează discursul ca pe ceva ce trebuie gestionat. Miza nu este altceva decât natura autoguvernării europene.
Europa ar trebui să stea de partea istoriei sale: de partea discursului deschis, nu a consensului curatat. Dacă instituțiile noastre doresc să apere democrația, trebuie să aibă încredere în demos – poporul – și să accepte că participarea reală nu poate fi programată, controlată sau făcută previzibilă.
Democrația supraviețuiește nu prin filtrarea disidenței, ci prin confruntarea cu ea, dezbaterea ei și, în cele din urmă, prin înflorirea prin ea. Europa ar trebui să se teamă de ziua în care disidenții vor înceta să mai vorbească, nu pentru că s-ar fi atins armonia, ci pentru că s-ar fi pierdut democrația.
