Conceptul de „conviețuire” (vivre ensemble) este adus într-o nouă lumină de o carte apărută în Franța, Homo occidentalis. Depășind clișeele despre conflictele dintre generații sau provocările imigrației, autorii Jérôme Fourquet și Ruben Rabinovitch identifică o veritabilă falie antropologică: apariția unui om nou, deconectat de la trecut și izolat în propriul narcisism. O analiză publicată în Le Figaro Magazine oferă o privire lucidă asupra transformărilor psihice și sociale care redefinesc ideea de autoritate, familie și morală în lumea de astăzi.
Într-un eseu de referință, Homo occidentalis, Jérôme Fourquet și Ruben Rabinovitch descriu ruptura antropologică ce zdruncină în profunzime societățile noastre și creează între cetățeni o distanță tot mai mare în raportul cu lumea.
Este cea mai importantă carte a acestui an electoral prezidențial (année présidentielle), fără îndoială cea mai bună lucrare a lui Jérôme Fourquet. Asociindu-se de această dată cu psihanalistul Ruben Rabinovitch și extinzându-și studiul la toate țările occidentale, politologul a adăugat rigorii analitice a expertizei sale (la pointe fine de ses expertises) anvergura geografiei, profunzimea istoriei, dar și — mai ales — dinamica acelui lucru imaterial numit psihic, suflet sau conștiință.
În Homo occidentalis, Sherlock Holmes al sociologiei (Fourquet) și Hercule Poirot al psihanalizei (Rabinovitch) și-au propus să adune, să ordoneze și să înțeleagă impresiile multiple care îl străbat pe omul occidental și care îi provoacă un profund vertij existențial. Din ce în ce mai des, doi contemporani pot fi complet străini unul față de celălalt. Nu este nevoie să te simți, precum Saint-Exupéry, „îngreunat de comori inutile, ca de o muzică ce nu va mai fi niciodată înțeleasă”, pentru a fi cuprins pe stradă, în fața unei reclame sau a unui film, de un sentiment de stranietate, dacă nu chiar de înstrăinare culturală (désappartenance). Aici este un câine plimbat ca un copil într-un cărucior; dincolo, o ceremonie funerară unde piesa „Puisque tu pars” a lui Goldman a înlocuit milenarul De profundis. Altă dată, o plajă unde tatuajele acoperă majoritatea corpurilor, un bunic îmbrăcat ca un adolescent, un cadru mediu dependent de cocaină sau o persoană a cărei fluiditate de gen face imposibilă — fără a risca o microagresiune — folosirea apelativului „doamnă” sau „domnule” („domnișoară” fiind deja trimis în infernul semantic).
„După ani de lucrări sociologice, îmi dădeam seama tot mai mult că lipsea un element decisiv al analizei. Un fel de cutie neagră care intrase în capul oamenilor.”— Jérôme Fourquet
Am vrea să credem că este vorba despre eternul conflict dintre generații, despre reluarea fabulei șobolanului de oraș și a șobolanului de câmp sau despre resursele infinite ale originalității umane. Însă ar însemna să nu vedem că ruptura este mult mai profundă, că suntem actorii și spectatorii unei mari falii antropologice (grande bascule anthropologique). Problematică conviețuirii (« vivre ensemble »), care hrănește anxietățile colective, nu se reduce la provocările culturale puse de sosirea anuală a sutelor de mii de imigranți; ea privește și copiii aceleiași civilizații: civilizația occidentală.
„După ani de lucrări sociologice, îmi dădeam seama tot mai mult că lipsea un element decisiv al analizei. Un fel de cutie neagră care intrase în capul oamenilor, ne spune Jérôme Fourquet. Adică aveam manifestări de suprafață diverse și spectaculoase, dar, de fapt, exista ceva ce le conecta pe toate și care trebuia explicat și arătat.” Cabinetul psihanalistului „reprezintă puțin măruntaiele socialului” (les entrailles du social), adaugă Ruben Rabinovitch, iar cei doi și-au unit cercetările.
Ruptura care îndepărtează indivizii unii de alții
Fourquet și Rabinovitch s-au cunoscut prin intermediul Fundației Jean-Jaurès și al lui Jérémie Peltier. Primul, ale cărui analize extrem de clare au devenit cunoscute publicului francez (sous des airs de Droopy), se ferește de tot ce nu este verificat prin statistică. Adept al unui stil sobru și obiectiv (écriture blanche), el are un discurs precis, reținut, verificat. În două decenii de cercetare, s-a impus drept unul dintre cei mai buni cunoscători ai societății franceze, cel mai scrupulos observator al celor mie de gesturi ale vieții noastre cotidiene. Cel de-al doilea are o elocință febrilă, un ritm rapid, o intuiție debordantă și o formulare tăioasă. Practică într-un cabinet din Paris și a văzut defilând mii de pacienți, ale căror studii de caz dintre cele mai reprezentative oferă acestei cărți o notă profund umană.
Între Fourquet și Rabinovitch a existat un lung proces de filtrare și selecție (travail de tamisage). Psihanalistul evoca un pacient, iar sociologul căuta ilustrarea cantitativă a cazului. Geniul acestei lucrări constă în solidificarea unor elemente disparate, a unei realități volatile (réalité gazeuse), și în identificarea rupturii (césure) care îi îndepărtează atât de profund pe indivizi unii de alții. În realitate, ei nu mai locuiesc, mental, în aceeași lume. Unul trăiește încă în „vechiul regim psihic” (ancien régime psychique), lumea de ieri; celălalt evoluează în „noul regim psihic” (nouveau régime psychique), lumea de mâine. De la unul la altul, totul se schimbă, de la naștere până la moarte: prenumele purtat, structura familiei în care crești, ritualurile care modelează existența, formele iubirii și ale plăcerilor fizice, opțiunile alimentare, canabisul în locul vinului, timpul liber înaintea muncii, plăcerea/gratificarea imediată (jouissance) mai mult decât transmiterea valorilor, moartea aleasă în locul celei suferite, incinerarea mai presus de înhumare.
Fourquet și Rabinovitch nu sunt primii care descriu o epocă apusă. François Villon căuta deja „zăpezile de altădată” (les neiges d'antan), Talleyrand considera că „dulceața de a trăi” (la douceur de vivre) a dispărut odată cu Revoluția, Péguy afirma că revoluția industrială a transformat Franța în 30 de ani mai mult decât se schimbase în 15 secole, Zweig evoca cu nostalgie lumea de ieri drept „epoca de aur a siguranței”, iar Tesson urcă de pe un vârf pe altul pentru că își găsește epoca de neîndurat (irrespirable). Nimic nou la suprafață, așadar; însă, de această dată, ruptura este de o altă natură.
Freud și Lacan sunt depășiți
Pentru a ilustra această schimbare, Fourquet și Rabinovitch îl citează pe Giambattista Vico, filozof și jurist italian. Acesta scria în 1725, în Știința nouă (La Science nouvelle):
„Toate națiunile, barbare sau civilizate, deși separate prin țări imense și fondate în timpuri diferite, păstrează următoarele trei obiceiuri umane: toate au o religie, toate contractează căsătorii solemne și toate își îngroapă morții. La națiunile cele mai sălbatice, nu există manifestări celebrate cu mai multă măreție și solemnitate decât ceremoniile religioase, căsătoriile și înmormântările.”
Să o privim pe a noastră: practica religioasă s-a prăbușit, iar „amprenta creștină” se șterge din obiceiuri, legi și moravuri. Căsătoria a devenit un fenomen minoritar. În schimb, asistăm la explozia divorțurilor, a familiilor monoparentale și la prăbușirea natalității. 63% dintre francezi declară că preferă incinerarea în locul înhumării. Pilonii vechilor societăți sunt în ruine.
Vechiul regim psihic sacrifica individul în favoarea colectivului, subordonând autoritatea tatălui celei a soldatului, a prințului sau a lui Dumnezeu. Morala sa se baza pe frustrare, inhibiție, renunțare și detașare în folosul unui bine superior. Noul regim psihic impune, dimpotrivă, plăcerea și satisfacția, performanța și împlinirea individuală. Ieri, individul lupta împotriva fanteziilor care încălcau interdicțiile; astăzi, el suferă pentru că nu trăiește într-o stimulare perpetuă. Rabinovitch o recunoaște: „Pentru majoritatea pacienților mei, Freud și Lacan nu mai funcționează.”
Vinovăția apăsătoare, reprimarea sexuală, strivirea sub greutatea datoriei și rigiditățile vechiului regim psihic (pe care autorii nu le minimalizează niciodată) hrăneau o stare de rău care a dispărut: acesta este câștigul nostru. Însă ele permiteau și un echilibru care acum pare imposibil de găsit. Criteriile de recunoaștere socială legate de ordinea patriarhală și religie erau structurate în jurul unui principiu vechi, uitat într-o ladă din pod: datoria morală față de comunitate.
„Când există o prăbușire a idealurilor structurate, oamenii intră în carență; sunt dărâmați de o scădere a numărului de like-uri, de un interviu de angajare ratat, de un corp considerat nepotrivit…”— Ruben Rabinovitch
„Dacă erai un tată bun, o mamă bună, un fiu bun, o fiică bună, un soț devotat sau o soție devotată, dacă erai un muncitor conștiincios, dacă erai un bun catolic, toate acestea îți susțineau narcisismul”, ne spune Rabinovitch. „Existau fluctuații ale vieții, dar faptul de a-ți îndeplini sarcina pentru comunitate, pentru familie, sentimentul datoriei îi ținea pe oameni echilibrați. Când nu mai există aceste repere ideale, totul devine extrem de fluid și instabil. Narcisismul reușitei și al performanței preia controlul. Când apare o prăbușire a idealurilor structurante, oamenii intră în carență; sunt dărâmați de o scădere a numărului de like-uri, de un interviu de angajare ratat, de un corp rău proporționat…”
Drogul ca element cotidian al existenței
Aceste noi suferințe ale sufletului sunt însoțite de un val de regulatori sau stimulente chimice. Pierre Valentin, în cartea sa Malaise dans la génération Z (Răul din Generația Z), a arătat cum spitalul de psihiatrie a devenit un loc comun în imaginarul celor mai tineri; Fourquet și Rabinovitch reamintesc că consumul de antidepresive este în creștere continuă. De asemenea, drogurile devin o componentă obișnuită a existenței: „Explozia dependenței de cocaină și psihostimulente reflectă, la «Homo occidentalis», căutarea unei plăceri fără limite, asociată cu anxietăți profunde de gol interior și respingere, cu o puternică devalorizare de sine ce merge mână în mână cu un cult al performanței și al imaginii.”
A reușit oare modernitatea triumfătoare acolo unde fascismul și comunismul au eșuat: în crearea unui „om nou”? În fața acestei rupturi antropologice, trebuie să le contrapunem autorilor constantele imutabile ale umanității. „Credeam în aceste permanențe ale condiției noastre”, mărturisește Rabinovitch, „dar ceea ce văd la pacienții mei îmi indică contrariul.”
Căutăm și fapte care să le contrazică teza. Reconstituirea valurilor de botezuri la adulții catolici? Atașamentul față de armată? Față de frumusețile patrimoniului? „Fenomene reale”, răspunde Fourquet, „dar, cantitativ, sunt de ordinul valului de mareee (mascaret), adică o val care urcă împotriva curentului fluviului.” Dar „internaționala reacționară” denunțată de Emmanuel Macron, care ar vrea să revină la lumea de dinainte? Liderii acestui mișcări respectă toate criteriile societății lichide (société liquide), replică autorii. „Trump este forma premium a noului regim psihic”, spune Rabinovitch. La fel ca Javier Milei. „Nu va exista o întoarcere înapoi”, dă asigurări Fourquet. Pe bună dreptate. În Europa, figurile politice numite conservatoare sau reacționare se înscriu, în viața lor personală, în noile repere ale moralei: Alice Weidel, lidera AfD din Germania, este într-o relație cu o femeie provenită de pe alt continent; Marine Le Pen, Éric Zemmour, Marion Maréchal trăiesc în familii re-compuse Geert Wilders își asumă deschis identitatea gay.
O societate vulnerabilă și perisabilă
În această mare fluidizare mai dăinuie totuși blocuri de verticalitate, bucăți de granit venite dintr-un alt timp: marile întreprinderi de familie, liceele de elită, comunitățile monahale, Legiunea Străină, asociațiile de caritate, marele parc tematic Puy du Fou… Pot aceste două regimuri să coexiste? Filmul Fjord, premiat cu Palme d'Or în 2026, pare să ne spună că nu. El prezintă o familie română structurată integral de vechiul regim psihic, obligată să părăsească Norvegia și noua ei morală pentru a evita închisoarea. „Violențele au existat în toate timpurile, dar generalizarea tensiunilor este un efect al noului regim psihic”, ne spune Rabinovitch. „Într-o societate în care nu mai există verticalitate, nu mai există colectivitate. Iar într-o societate fără colectivitate, nu mai poate exista autoritate.”
Ne gândim la Berlinul anilor 1920 descris de Zweig în Lumea de ieri. O formă de derivă juvenilă/degradare morală (déglingue adolescente) străbătea atunci societatea. „Când sceptrul este la pământ, se găsește întotdeauna cineva să-l ridice”, se întreabă cu voce tare Rabinovitch. „Un tată autoritar? Un tiran? Un tată bun? Aceasta este marea întrebare.” Houellebecq din Supunere ar adăuga probabil: „Un calif?”.
Este această lume ce vine una sustenabilă? O societate care nu mai face copii, care se construiește pe un diptic al modernității formulat de Sloterdijk — „numai să dureze”, „după mine, potopul”, la care adăugăm „înaintea mea, pustiul” — este inevitabil vulnerabilă și ușor perisabilă. Fourquet este de acord.
Iar Rabinovitch îl citează pe Ortega y Gasset:
„Se va auzi curând pe întreaga planetă un strătătos urlet urcând spre stele, ca scheunatul unor câini nenumărați care cer pe cineva, ceva care să comande, să impună o activitate sau o obligație.”
