Încă un an, încă o Adunare Generală a Națiunilor Unite care îngreunează la maxim traficul pentru newyorkezii obișnuiți. Aceștia (și mulți alți americani) se întreabă: care este rostul, dincolo de teatrul politic global?
Pentru o mare parte a secolului al XX-lea, răspunsul a fost: o privire asupra viitorului politic al umanității. Cu mult înainte de înființarea acestei organizații, H. G. Wells își imagina apariția eventuală a unui stat mondial, susținând că interdependența tehnologică și caracterul distructiv al războiului modern ar face, în cele din urmă, de nesuportat vechiul sistem al statelor suverane aflate în competiție, conform Unherd.
Apariția armelor nucleare a făcut ca astfel de previziuni să pară urgente. Albert Einstein a devenit unul dintre cei mai proeminenți susținători ai unui guvern mondial din perioada postbelică, avertizând că „nu există [altă] posibilitate de control al bombei atomice”. În discursul său inaugural din 1961, ținut la un deceniu și jumătate după înființarea Organizației Națiunilor Unite, JFK a descris-o ca fiind „ultima noastră speranță”. Newyorkezii de o anumită vârstă își vor aminti steagul ONU fluturând alături de Old Glory la școlile lor publice.
Așteptările respective și-au găsit locul în cultura populară de la mijlocul secolului: o Organizație a Națiunilor Unite puternică, cu propria armată, supraveghează colonizarea interplanetară în multe dintre romanele lui Philip K. Dick, maestrul science-fiction-ului, din anii 1960 și 1970; Star Trek, la rândul său, considera de la sine înțeles că politica viitorului va aparține unei federații planetare.
Fie că era vorba de o utopie sau de un coșmar, guvernul mondial părea inevitabil, iar Națiunile Unite păreau să fie începutul acestuia. Cum se schimbă lucrurile. Astăzi, Națiunile Unite arată foarte diferit de statul mondial imaginat în secolul al XX-lea. Adunarea Generală anuală atrage în continuare lideri mondiali, dar „guvernul mondial” în stilul mijlocului secolului pare un vis îndepărtat.
Dar asta nu este neapărat un lucru rău. Când Organizația Națiunilor Unite încearcă să se implice profund în modul în care sunt guvernate statele suverane individuale — ceea ce implică un adevărat „guvern mondial”, așa cum și-l imaginau vizionarii excentrici de la mijlocul secolului — rezistența față de autoritatea sa crește, iar rezultatele în lumea reală sunt adesea dezastruoase. Calea mai bună este ca Organizația Națiunilor Unite să îmbrățișeze rolul său actual, mai limitat, de forum simbolic pentru statele suverane.
Pe scurt, tocmai această „punere în scenă” este esența. Deși mulți au văzut odată în Carta ONU o oportunitate de a transcende statul-națiune, organizația obține cele mai bune rezultate atunci când afirmă suveranitatea statelor membre, nu când le înlocuiește.
De ani de zile, Organizația Națiunilor Unite a fost ținta criticilor venite de la ambele extremități ale spectrului politic. În stânga, critica principală este că organizația nu este altceva decât un paravan pentru imperialismul american. Așa cum spune Noam Chomsky, „ONU este privită cu ochi buni în măsura în care urmează ordinele SUA”.
Din partea dreptei, Organizația Națiunilor Unite este discreditată fie pentru că este atotputernică, fie pentru că este impotentă din punct de vedere politic. După ce a ocupat funcția de ambasador al lui Ronald Reagan la ONU, Jeane Kirkpatrick, scriind pentru Heritage Foundation, a afirmat că ONU era „prea birocratică, prea îndepărtată și prea greu de tras la răspundere, prea implicată în chestiuni care nu au legătură cu interesele noastre”.
Mai recent, un decret din februarie 2025 al președintelui Trump susținea că agențiile ONU au fost „infiltrate de membri ai unor grupuri desemnate de mult timp … ca organizații teroriste străine” și că angajații ONU „au fost implicați în atacul Hamas din 7 octombrie 2023 asupra Israelului”, bazându-se pe o acuzație israeliană din 2024 (pentru care au fost furnizate dovezi insuficiente).
Așadar, are organizația un scop în anul 2026 sau ar trebui trimisă să se alăture predecesoarei sale de scurtă durată, Liga Națiunilor, în cimitirul proiectelor internaționale eșuate?
La fel ca Liga, fondată în urma Marelui Război, Organizația Națiunilor Unite s-a născut din devastarea unui război mondial. Concepția inițială a Organizației Națiunilor Unite, formulată în timpul războiului, consacra cele patru mari puteri aliate din cel de-al Doilea Război Mondial — Marea Britanie, Statele Unite, Uniunea Sovietică și China — ca membri permanenți ai ceea ce urma să devină Consiliul de Securitate al ONU, la care s-a adăugat Franța după război. Având în vedere că aceste cinci state dețineau dreptul de veto asupra rezoluțiilor consiliului, Organizația Națiunilor Unite a fost constrânsă de rivalitatea Războiului Rece.
După cum observă istoricul Mark Mazower, Organizația Națiunilor Unite nu a apărut „ca Afrodita… din cel de-al Doilea Război Mondial, pură și necontaminată de vreo asociere semnificativă cu acel eșec dinainte de război, Liga Națiunilor”. Cei responsabili de crearea acestui organism nu numai că au fost puternic influențați de structura și misiunea Ligii, dar au preluat și multe dintre practicile sale instituționale. Sistemul mandatelor Ligii Națiunilor, de exemplu, a constituit un precedent important pentru sistemul de tutelă al ONU, care și-a asumat responsabilitatea pentru teritoriile transferate de la imperiile învinse, german și otoman. Într-adevăr, multe dintre aranjamentele instituționale prin care Liga încercase să gestioneze și să legitimeze imperiul au supraviețuit în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Aceste legături imperiale creează o dualitate interesantă în jurul acestor instituții. Organizația Națiunilor Unite a fost inițial concepută în așa fel încât să țină seama de interesele puterilor coloniale existente și, adesea, să le protejeze. În deceniile următoare, însă, același mecanism instituțional a devenit un vehicul important prin care statele anticoloniale au contestat dominația imperială și au promovat principiul autodeterminării naționale. Istoria sistemului de tutelă al ONU ilustrează astfel un paradox mai amplu: o organizație construită în mare parte pe moștenirea instituțională a imperiului a devenit, în timp, un instrument important în demontarea acestuia.
Este deosebit de frapant faptul că prima forță armată de menținere a păcii a Organizației Națiunilor Unite a fost creată în efortul de a apăra suveranitatea națională, nu de a o submina. După ce președintele egiptean Gamal Abdel Nasser a naționalizat Compania Canalului Suez în 1956, Israelul a invadat Egiptul, iar Marea Britanie și Franța s-au alăturat rapid statului evreu. Guvernul britanic era cel mai mare acționar individual al Companiei Canalului Suez, în timp ce investitorii francezi dețineau majoritatea acțiunilor rămase. Ambele guverne au considerat naționalizarea lui Nasser ca o provocare directă la adresa poziției lor economice și strategice în regiune. Obiectivele lor depășeau cu mult restabilirea accesului la canal: liderii britanici și francezi sperau că intervenția militară va duce, de asemenea, la căderea lui Nasser.
„Organizația Națiunilor Unite dă cel mai bun rezultat atunci când acționează ca un forum al statelor, mai degrabă decât ca o autoritate superioară asupra acestora.”
Liderul suprem sovietic Nikolai Bulganin a amenințat rapid că se va alătura conflictului de partea Egiptului, avertizând că sovieticii erau „plini de hotărâre să zdrobească agresorul și să restabilească pacea în Est prin folosirea forței”, făcând totodată o remarcă acidă cu privire la incapacitatea Marii Britanii de a se apăra împotriva „armelor moderne”. Și americanii s-au opus invaziei. Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte, a rezumat ulterior contradicția cu care se confrunta Washingtonul: „Nu puteam, pe de o parte, să ne plângem de intervenția sovietică în Ungaria și, pe de altă parte, să aprobăm faptul că britanicii și francezii au ales tocmai acel moment pentru a interveni împotriva lui Nasser.”
Atât Londra, cât și Parisul au exercitat dreptul de veto asupra unei rezoluții a Consiliului de Securitate care cerea Israelului să-și retragă trupele pe 30 octombrie, apoi s-au alăturat invaziei a doua zi. S-a convocat rapid o sesiune de urgență a Adunării Generale, în cadrul căreia a fost înființată Forța de Urgență a ONU, compusă din soldați din țări care nu erau membre permanente ale Consiliului de Securitate, care s-a desfășurat în Sinai cu consimțământul Egiptului.
Marea Britanie și Franța au acceptat să se retragă în câteva săptămâni, în timp ce Israelului i-a luat mai mult timp. S-a evitat pericolul ca intervenția sovietică să transforme criza într-un război mult mai amplu, iar suveranitatea Egiptului asupra teritoriului său a fost restabilită. Când Nasser a cerut plecarea forțelor ONU în 1967, acestea au părăsit zona — așa cum impunea caracterul misiunii, bazat pe consimțământ. Episodul a fost, în cele din urmă, în concordanță cu principiul enunțat la articolul 2 din Carta ONU: că organizația se baza pe „egalitatea suverană” a membrilor săi și că nu era autorizată să intervină în chestiuni „care țin în esență de jurisdicția internă a oricărui stat”.
În deceniile următoare, însă, ceva s-a schimbat. În loc să trateze suveranitatea statelor pur și simplu ca pe un principiu fundamental al ordinii internaționale care trebuia apărat, Națiunile Unite au dezvoltat din ce în ce mai mult instituții și practici care permiteau autorității internaționale să pătrundă în interiorul statelor. Suveranitatea a devenit condiționată: numai statele care îndeplineau standardele de „bună guvernare”, așa cum erau enumerate de Națiunile Unite, puteau spera la exclusivitate teritorială.
Guvernele care nu reușeau să îndeplinească standardele internaționale emergente în materie de guvernanță, drepturile omului sau protecția civililor se puteau confrunta cu contestarea autorității lor interne prin intervenția internațională. Personalul ONU nu se mai limita doar la stabilirea unor acorduri de încetare a focului între state, ci administra alegeri, supraveghea forțele de poliție, reorganiza instituțiile, administra teritoriul și folosea forța militară în limitele suverane ale statelor. Treptat, Organizația Națiunilor Unite a început să-și asume acele funcții despre care susținătorii timpurii ai unui guvern supranațional își imaginau că vor migra în cele din urmă de la state către instituțiile internaționale.
Astfel de intervenții au dus la o gamă largă de consecințe negative, ale căror costuri au fost suportate în mare parte de populațiile locale, mai degrabă decât de Organizația Națiunilor Unite însăși. Administrația tranzitorie a ONU din Cambodgia din perioada 1992-1993, care i-a conferit înaltului comisar statutul extrem de „arbitru final al legii cambodgiene”, a fost asociată cu răspândirea virusului HIV în țara devastată de război, prin exploatarea femeilor cambodgiene de către forțele de menținere a păcii și prin expansiunea enormă a industriei locale a sexului care a însoțit sosirea acestora.
În mod similar, Organizația Națiunilor Unite și-a recunoscut rolul în epidemia de holeră din 2010 din Haiti, introdusă de forțele de menținere a păcii și responsabilă în ultimă instanță de moartea a mii de haitieni și de infectarea a alte câteva sute de mii.
Când criticii, atât de stânga, cât și de dreapta, atacă Organizația Națiunilor Unite, la aceste eșecuri ale „guvernanței globale” — și la multe altele de acest fel — se gândesc ei. Există însă o altă latură a Organizației Națiunilor Unite, pe care este ușor să o ignori deoarece poate părea lipsită de seriozitate: rolul său de scenă. Tocmai această latură aparent superficială este cea în care instituția strălucește.
Unele dintre cele mai faimoase momente din istoria organizației sunt acte de teatru politic. Hrușciov lovind cu pumnul în catedră la Adunarea Generală și, conform celebrei relatări, fluturându-și pantoful; Adlai Stevenson confruntându-se cu ambasadorul sovietic Valerian Zorin în timpul crizei rachetelor din Cuba; și altele asemenea. Deși astfel de episoade pot stârni un zâmbet, spectacolul în sine face parte din diplomație. Adunarea Generală și Consiliul de Securitate oferă statelor un forum în care să-și exprime pretențiile, să prezinte dovezi, să-și denunțe adversarii, să formeze coaliții și să comunice în fața unui public global.
Confruntarea lui Stevenson cu Zorin nu a rezolvat criza rachetelor din Cuba, dar i-a oferit Washingtonului o platformă prin care să-și expună public argumentele împotriva Kremlinului, în timp ce rezolvarea efectivă a crizei a rămas o chestiune de negociere între guverne suverane. Ceea ce pare a fi o slăbiciune a Organizației Națiunilor Unite — dependența sa de argumentare, mai degrabă decât de impunerea forței — este, de asemenea, unul dintre obiectivele pentru care a fost creată.
Organizația Națiunilor Unite dă cel mai bun randament atunci când acționează ca un forum pentru state, mai degrabă decât ca o autoritate superioară asupra acestora. Unele dintre realizările sale cele mai semnificative nu au provenit din guvernarea statelor, ci din sprijinul acordat acestora în negocierea normelor care reglementează relațiile dintre ele. Neproliferarea nucleară oferă un exemplu deosebit de important.
Tratatul de neproliferare nucleară a creat un cadru internațional în care statele care dețin arme nucleare și cele care nu dețin astfel de arme și-au asumat obligații reciproce privind proliferarea, tehnologia nucleară în scopuri pașnice și dezarmarea. Agenția Internațională pentru Energie Atomică, la rândul său, a oferit un mecanism prin care statele se puteau supune inspecțiilor și puteau demonstra respectarea măsurilor de siguranță. Aceste acorduri nu au eliminat suveranitatea și nici nu au plasat politica nucleară sub autoritatea unui guvern mondial. În schimb, ele au permis statelor suverane să încheie acorduri care ar fi fost considerabil mai greu de menținut fără reguli comune, monitorizare și instituții.
Acest rol mai modest este mai puțin spectaculos decât guvernul mondial imaginat de Wells sau Einstein. Cu toate acestea, o instituție nu trebuie neapărat să guverneze lumea pentru a îndeplini un scop în cadrul acesteia. Organizația Națiunilor Unite oferă statelor un cadru pentru a negocia, a stabili reguli comune, a monitoriza acordurile, a face publice încălcările și a adresa apeluri opiniei publice mondiale. Criza de la Suez a demonstrat ce poate realiza organizația atunci când acțiunea internațională consolidează, mai degrabă decât înlocuiește, autoritatea suverană. Acordurile privind controlul armamentului și neproliferarea demonstrează valoarea instituțiilor care ajută statele să încheie și să monitorizeze înțelegeri fără a pretinde că le înlocuiesc.
Este posibil ca Organizația Națiunilor Unite să nu fie începutul statului mondial imaginat de Wells, Einstein și Dick. Realizarea sa mai durabilă ar putea fi tocmai opusul: crearea unei lumi a statelor suverane ceva mai capabilă să conviețuiască cu ea însăși.
