Trecerea în masă a frontierelor din enclavele spaniole Ceuta și Melilla nu reprezintă doar un alt episod din lunga criză migrațională a Europei, ci simptomul unei rupturi profunde între elitele politice și ideea de suveranitate națională. În timp ce mii de migranți trec necontrolat granița spaniolă sub privirile pasive ale autorităților, devine tot mai clar că ceea ce este prezentat public drept „nevoie umanitară” seamănă mai degrabă cu o capitulare programată. Într-o analiză tăioasă, jurnalistul Jacob Reynolds explică pentru European Conservative cum politicile guvernului Sánchez și cadrul birocratic al Uniunii Europene au subminat capacitatea statului de a-și proteja teritoriul, lăsând cetățenii vulnerabili și deschizând calea unei reconfigurări geopolitice majore la granițele sudice ale continentului,
Imaginile din Ceuta și Melilla — enclave spaniole din Africa de Nord unde mii de migranți ilegali au trecut în trombă de granițele Spaniei — ar trebui să trezească o îngrijorare profundă tuturor oamenilor din Europa și din afara ei care țin la patrie sau la suveranitate.
Scara și ritmul acestei încălcări în masă a frontierei spaniole (și, prin urmare, a Uniunii Europene) nu sugerează ceea ce UE preferă să numească „migrație neregulată” sau „nevoie umanitară”, ci o adevărată invazie. În ciuda apelurilor lansate de oficialii locali, statul spaniol a stat cu mâinile în sân în timp ce zeci de mii de rezidenți marocani au încălcat sfidător toate normele și legile suveranității naționale, într-o încercare ce pare coordonată de a face aceste teritorii spaniole de necontrolat și inviabile ca aparținând Spaniei.
Chiar dacă ordinea publică va fi restaurată în aceste teritorii, arhitectura juridică a instituțiilor europene înseamnă că există puține șanse ca persoanele intrate ilegal să mai fie returnate vreodată.
Aceasta este o catastrofă atât națională, cât și continentală — dar este una care a fost provocată chiar de elitele progresiste spaniole și europene. În Spania, guvernul lui Pedro Sánchez a făcut tot posibilul pentru a submina suveranitatea națională. Sánchez nu doar că preferă să-și extragă legitimitatea din instituțiile internaționale mai degrabă decât de la poporul spaniol, dar a subminat deliberat însăși existența Spaniei ca entitate suverană. Măsura amnistiei, care după unele estimări va viza până la 2 milioane de persoane, a pus sub semnul întrebării însăși ideea de integritate a frontierelor Spaniei și a poporului spaniol.
De asemenea, a pus sub semnul întrebării elementele-cheie ale Uniunii Europene. Nu pentru prima dată, tot mai multe țări pun deschis la îndoială înțelepciunea liberei circulații în interiorul UE. Deși unele elite europene sunt rezervate față de acțiunile lui Sánchez și își dau seama cât de disperat încearcă acesta să abată atenția și să se protejeze de anchetele de corupție în cascadă care îi vizează persoana și familia politică, Sánchez nu face decât să pună în practică, la scară largă, ideile elitelor globaliste.
Instituțiile europene au patronat crearea unui sistem juridic și birocratic uriaș care subminează suveranitatea și integritatea frontierelor la fiecare pas. Încrengătura de instanțe de la Strasbourg, Luxemburg și la nivel național a făcut ca încercările serioase de a controla frontiera să fie practic imposibile și a redus la minim posibilitatea de a-i returna pe cei care nu au niciun drept de a se afla în Europa. Să ne amintim: cea mai importantă acțiune a UE în privința frontierelor nu a fost apărarea acestora, ci penalizarea financiară a guvernului maghiar care a încercat să își protejeze granițele.
Astfel, oricâte caracteristici ar împărtăși acest aflux cu o invazie, el este mult mai bine înțeles ca o capitulare. Această prăbușire a integrității teritoriului spaniol este consecința logică a unei elite politice care a renunțat la orice atașament față de suveranitatea națională. Abandonarea suveranității este echivalentă, din punct de vedere logic, cu cedarea de teritoriu.
În același timp, aceasta nu este doar o capitulare națională — este o trădare. Poporul spaniol, în ansamblul său, păstrează încă un puternic atașament față de propria suveranitate. Elita politică spaniolă este cea care, metaforic vorbind, a descuiat porțile cetății în timp ce populația dormea. Elitele spaniole și-au trădat propriul popor. Momentul unei decontări politice este de mult depășit, iar singurul punct pozitiv din această debusolare ar putea fi faptul că forțele patriotice din Spania vor primi o gură de aer proaspăt în urma acestui episod.
Și, în ciuda unor măsuri binevenite din Parlamentul European de a încerca furnizarea unor căi legale pentru îndepărtarea migranților ilegali sau infractori, UE în ansamblul ei pare pregătită să încurajeze și mai multe scene de natura celor văzute la Ceuta. UE și-a accelerat planurile pentru un „Pact pentru Mediterana”, care își propune să aducă mult mai mulți astfel de „tineri” în Europa pentru „schimburi culturale și educaționale”. De fiecare dată, elitele europene arată o afinitate mai mare pentru „tinerii” din Africa de Nord decât pentru propriile populații, în special pentru tinerii din Europa care suportă greul recesiunii economice și al deciziilor repetate ale UE de a scădea costul muncii prin importul de forță de muncă străină.
Trebuie să dedicăm câteva cuvinte și observatorilor internaționali din America și Israel, care par să reacționeze cu bucurie la scenele acestei încălcări în masă a suveranității Spaniei. Este adevărat că guvernul lui Pedro Sánchez afișează o simpatie pentru retorica anti-americană și anti-israeliană și susține deschis inamicii Occidentului. Cu toate acestea, Pedro Sánchez nu este Spania. Se pare că mulți din America și Israel consideră această încălcare ilegală a frontierei drept o pedeapsă divină asupra poporului spaniol pentru că l-a ales. Acest lucru nu doar că încalcă orice idee de dreptate, dar este și profund contraproductiv. Să vezi comentatori și politicieni de rang înalt invocând limbajul luptei anticoloniale pentru a justifica o preluare marocană a acestor teritorii spaniole nu doar că îi îndepărtează pe conservatorii din Europa — care ar trebui să fie aliați naturali ai americanilor din mișcarea MAGA sau ai patrioților israelieni —, dar legitimează exact același limbaj care poate fi aplicat ușor și Americii sau Israelului.
Lecția sumbră a celor întâmplate aici — și a ceea ce am văzut an de an pe țărmurile Europei — este că, fără un atașament ferm față de suveranitate, nu se poate face nimic pentru a ne proteja țările. Este timpul ca o mișcare a patrioților europeni să treacă la acțiuni concrete pentru a lua granițele în serios. Acest lucru va implica confruntări cu UE, cu ONG-urile globaliste și, poate, cu țări de la frontierele noastre. Însă timpul pentru toate acestea a trecut de mult. De acum înainte, suveranitatea trebuie să fie semnalul de adunare al tuturor patrioților europeni.
