Scriitorul american David Samuels descifrează trădarea stângii americane, care, după părerea lui, a negat idealul social rooseveltian prin supunerea în fața capitalismului din Silicon Valley și prin ofensiva identitară a minorităților, scrie Le Figaro
Istoria americană poate fi înțeleasă nu ca un continuum unic ci ca o serie de republici, fiecare răsărind din cenușa celei precedente. Prima Republică, născută în urma Revoluției Americane, s-a încheiat cu atacul lui Andrew Jackson împotriva distinselor elite ale vremii sale. Republica Jackson s-a prăbușit la rândul ei în vărsarea de sânge fratricidă a Războiului Civil, care a dat naștere unei a treia republici, condusă de o clasă incredibil de bogată de capitaliști industriali cu sediul în Nord, care s-au prăbușit în fața Marii Depresiuni. A Patra Republică, cea a lui Franklin Roosevelt, a fost centrată în jurul puternicului stat federal care a câștigat al Doilea Război Mondial, a trimis oameni pe Lună și a învins imperiul sovietic rival.
Indiferent dacă Republica lui Roosevelt s-a încheiat cu haosul social de la sfârșitul anilor 1960 sau cu victoria Americii în Războiul Rece și, prin urmare, dacă trăim acum în a cincea, a șasea sau, fără îndoială, chiar în a șaptea republică americană, acestea sunt tipurile de întrebări la care viitorii studenți la istorie din Beijing sau Singapore vor trebui să răspundă în timpul examenelor de sfârșit de an. Cel mai important punct este că o altă republică americană se prăbușește și, de asemenea, că am trecut deja prin această etapă. În ultimii ani, ca și în anii 1960, am văzut preluarea unor mari părți ale orașelor americane de către armate de zombi dependenți de droguri, revolte la Washington, trucuri politice murdare de către FBI și CIA, la preluarea universităților de către activiști obsedați de rasă și gen, la avertismente îngrozitoare despre soarta planetei și la abandonarea în masă a aliaților militari ai Americii. Astăzi, spre deosebire de anii 1960, oamenii cu afișe Angela Davis pe pereți trăiesc în comunități închise, mai degrabă decât în comunități deschise. Asta poate fi singura diferență reală.
Cu toate acestea, mai tulburătoare decât vederea dezmembrării Americii este forma viitoarei republici americane – și dacă va mai fi o republică. De la sfârșitul Războiului Rece, cetățenii americani s-au imaginat cu mândrie ca fiind „clasa de mijloc” , dar America s-a transformat într-o oligarhie, prezentă pe ambele coaste. Caracteristicile politicii acestei noi republici amintesc de genul de patologii care au fost asociate cândva cu țările din America de Sud: o distribuție extrem de inegală a bogăției, o birocrație înăbușitoare, o politică de masă paranoică, militarizarea aparatului de securitate și fuziunea capitalului monopolist și a birocrațiilor de stat.
Începutul crizei actuale poate fi datat cu alegerile din 2016, în care o mare majoritate a alegătorilor și-au exprimat respingerea ordinii sociopolitice americane votând pentru Bernie Sanders sau Donald Trump față de candidatul neoliberal al ordinii stabilite, Hillary Clinton. Alegerea lui Trump a fost urmată de atacuri coordonate asupra președinției sale zdruncinate din partea unor secțiuni largi ale structurii puterii americane, inclusiv presa națională și platforme de internet, care au folosit presa ca megafoane pentru a transmite o serie de teorii ale conspirației, răspândite sub condiția anonimatului. Credibilitatea deja zdrențuită a presei în fața publicului a dispărut.
Această combinație toxică de polarizare politică în creștere și eșecuri instituționale a fost contaminată de răspunsul dezastruos al țării la Covid-19, care a zdrobit întreprinderile mici și mijlocii, în timp ce umfla profiturile marilor investitori și monopolurile bazate pe internet. Rezultatul a fost cel mai mare transfer de bogăție din istoria Americii de la Războiul Civil și privarea de drepturi a unei părți semnificative a clasei de mijloc americane – însoțit de un ritm constant de cuvinte care i-au demonizat cu bucurie pe învinși numindu-i „supremaciști albi” și „insurgenți”.
Alegerea lui Joe Biden în 2020 trebuia să restabilească legitimitatea sistemului politic american și să aducă o oarecare pace socială. În schimb, președintele Biden a mers în direcția opusă, revenind la vocabularul woke, și-a etichetat oponenții „ supremaciști albi” și „fasciști”, dând indicii FBI-ului despre inamicii națiunii și aprobând o perchezitie în stilul unei republici bananiere asupra casei lui Trump. Totuși, a atribui necazurile Americii lui Biden, în vârstă de 80 de ani, a cărui senilitate e evidentă chiar și pentru observatorii care îl simpatizează, sau lui Trump, care continuă să fie sursa unei politici urâte și delirante, înseamnă că ne înșelăm periculos de mult cu privire la natura crizei. Politica partizană și toxică a Americii este un simptom al schimbărilor profunde în structura socio-economică a Americii, care datează de la începutul anilor 1990, după victoria Americii în Războiul Rece - când președintele Bill Clinton și-a propus să globalizeze Reaganomics (cuvând format din „Reagan” și „economie” care se referă la politicile economice ale președintelui Statelor Unite, Ronald Reagan) cu o serie de acorduri comerciale, inclusiv NAFTA și GATT distrugând clasa de mijloc americană creată de Roosevelt și succesorii săi.
În vârful piramidei sociale în scădere se află o mică clasă de multimiliardari care dețin și controlează personal un procent uimitor din bogăția, resursele și puterea țării și își obțin banii din economia globalizată. David Samuels
Din perspectiva Partidului Democrat din anii 1990, acordurile comerciale ale lui Clinton au fost un succes uriaș, aducând sectoare importante din Wall Street și marile corporații americane de partea partidului. Pentru circumscripțiile democrate tradiționale, cum ar fi sindicatele industriale și membrii acestora, acestea au fost un dezastru, deposedând definitiv milioane de americani de locurile de muncă și transformând mari părți din baza industrială a țării în depozite împrăștiate printre dărâmături pentru mințile zombificate de metamfetamină.
Dintre scriitorii, gânditorii și jurnaliștii care au încercat să analizeze dificultățile clasei muncitoare și mijlocii americane în timpul președinției lui Bill Clinton, cel mai lucid a fost poate geostrategistul apropiat Pentagonului, Edward Luttwak. Pentru Luttwak, problema cu America nu era capitalismul de piață sau eșecul muncitorilor americani de a concura cu semenii lor din Mexic și China. Mai degrabă, a fost conjuncția necredincioasă dintre Reaganomics libertarian de dreapta și mantrele baby boomerului de stânga despre comerțul liber, tehnologie și frontiere deschise.
Ceea ce au împărtășit stânga și dreapta, conform analizei lui Luttwak, a fost disprețul lor față de acest tip de piață cu o dimensiune socială à la Bismarck care menține puterea statelor. Luttwak a numit alianța nesfântă dintre stânga și dreapta libertariană „turbo-capitalism”, și a avertizat cu privire la efectele sale de dezintegrare asupra clasei de mijloc americane, pe care a văzut-o ca piatra de temelie a stabilității, prosperității și dominației geopolitice americane. Luttwak nu a fost singurul care s-a îngrijorat de dezintegrarea clasei de mijloc americane din anii 1990. Problemele americanilor din clasa de mijloc și muncitoare erau la acea vreme o temă predominantă în rândul unei cohorte de gânditori americani perspicace, inclusiv Robert Bellah, Barbara Ehrenreich, Michael Lind, Robert Putnam și Robert Reich. Ceea ce a făcut din Luttwak un caz rar printre semenii săi, cu excepția lui Lind, a fost îmbrățișarea sa fata de capitalismului de stat social în stil european, în contextul unei politici deschis naționaliste - adică status quo-ul American înainte ca succesorii lui Reagan și Clinton, din taberele lor respective, să vină să-l distrugă.
America din anii Obama-Trump-Biden arată acum mult mai rău decât America care i-a alarmat pe Luttwak și Lind în anii 1990. În vârful piramidei sociale în scădere se află o mică clasă de multimiliardari care dețin și controlează personal un procent uimitor din bogăția, resursele și puterea țării și își obțin banii din economia globalizată. Urmează clasa profesionistă care servește miliardarii, de la avocați bine plătiți și bancheri de investiții până la bucătari la modă și designeri și agenți de vânzări imobiliare. Sub ei se află clasa "servitorilor", formată din birocrați, profesori și alți angajați cu statut scăzut, ale căror salarii sunt plătite de stat sau de organizații și fundații non-guvernamentale, care trimit bani șefilor lor politici ai Partidului Democrat sub formă de donații pentru campanie și de contribuții.
În cele din urmă, sunt muncitorii săraci, mulți dintre ei se considerau odată „clasa muncitoare” sau „clasa de mijloc”, dar acum sunt forțați să se bazeze pe programe guvernamentale și subvenții care acoperă totul, de la chirie la școlarizare, îngrijire medicală și hrană. Lipiciul care ține puterea împreună este Partidul Democrat, care acum cheltuiește mai mult decât Partidul Republican - un amestec de trumpști, creștini și alți perdanți socio-economici - cu o marjă de trei sau patru la unu.
Pe lângă faptul că este o oligarhie, noua piramidă socială americană este și o gerontocrație, în care puterea politică și bogăția sunt puternic denaturate în favoarea persoanelor de peste 60 de ani. Biden (80) și Nancy Pelosi (82) îi conduc pe democrați, în timp ce Trump (77) și Mitch McConnell (80) îi conduc pe republicani. În cazul în care americanul mediu de peste 55 de ani are o avere netă între 1,2 și 1,5 milioane de dolari, adultul american mediu sub 35 de ani valorează în jur de 75.000 de dolari, marea majoritate neavând niciun activ semnificativ.
În timp ce giganții tehnologiei au contracte majore cu aparatul de securitate al SUA, companiile de stat cenzurează în mod obișnuit informațiile și opiniile la ordinul Casei Albe. David Samuels
Înțelegerea Noii Americi ca o oligarhie în descompunere condusa de seniori este esențiala pentru înțelegerea schimbărilor din ce în ce mai bizare la stânga și la dreapta în politica americană. „Stânga”, în Statele Unite, reprezintă acum noua oligarhie și pe cei care depind de ea. Preferințele „de stânga” rezultate pentru comerțul liber și frontierele deschise fac, la rândul lor, imposibil ca muncitorii americani să câștige un salariu decent. Faptul că Noua stângă a Americii este finanțată de miliardari precum George Soros (92 de ani) și Warren Buffet (91 de ani) asigură că politica de stânga nu se concentrează pe un salariu decent pentru muncitori, ci pe matematica în continuă schimbare a politicii identitare și a wokismului.
În loc de bunuri tangibile, cum ar fi un salariu decent și capacitatea de a cumpăra o casă, grupurilor de americani deposedați li se oferă „recunoaștere” oficială de către un set în continuă creștere de „identități” rasiale, de gen și preferințe sexuale, care îi pune față în față cu alte grupuri de americani care suferă în mare parte din aceleași necazuri. Wokismul, ca ideologie, poate fi văzut ca o funcție a ordinii „turbo-capitaliste” în expansiune – un mijloc de a controla clasele muncitoare și de mijloc pentru a se asigura că nu se pot uni împotriva stăpânilor lor din ce în ce mai atotputernici.
Tehnologiile digitale pe care se bazează noile mari averi ale Americii oferă posibilități fără precedent de supraveghere, cenzură și control social – și le-au permis oligarhilor care le dețin să fuzioneze cu statul. Jeff Bezos de la Amazon, de exemplu, deține Washington Post, pe care aparatul de securitate l-a folosit ca megafon pentru a răspândi teoria conspirației Russiagate pentru a submina Trump. Amazon deține și un contract profitabil de cloud computing să gestioneze toate datele CIA, pe care le administrează dintr-un centru din nordul Virginiei, unde lucrează peste 20.000 de oameni, dintre care mulți erau anterior angajați de guvern. În timp ce giganții tehnologici precum Oracle și Palantir au contracte majore cu aparatul de securitate din SUA, companiile de stat precum Facebook și Google cenzurează în mod obișnuit informații și opinii la cererea Casei Albe, în timp ce direcționează datele private ale utilizatorilor către serviciile de securitate.
Dacă tehno-monopoliștii s-au contopit cu birocrațiile de securitate din Washington, instrumentul uman de control al elitei este „clasa profesională-managerială”, care formează coloana vertebrală a Partidului Democrat secular. Dar cum a obținut acest grup relativ mic de avocați, profesori, lucrători non-profit, birocrați și mici redactori puterea de a anatematiza, exclude, condamna și, în general, de a domina secțiuni mult mai mari ale populației? O parte a răspunsului constă în capacitatea sa de a folosi instrumentele digitale, în special rețelele sociale – un mijloc prin care un număr mic de activiști poate face ravagii de sute de miliarde de dolari asupra unor corporații sau instituții prestigioase. După această logică, wokismul este o mișcare de avangardă care a preluat controlul asupra unei noi tehnologii și a folosit-o ca un catalizator pentru a disciplina și teroriza peisajul instituțional mai larg.
S-ar putea spune mai simplu că wokiștii amenință să atace reputația unuia sau altuia pentru a impune uniformitatea opiniei. Spre deosebire de formele de capital dominante anterior (cum ar fi, de exemplu, pământul și vacile), capitalul reputațional, care este stocul comercial al clasei profesionale – biletul pentru următorul loc de muncă – poate fi vaporizat printr-un singur tweet. La rândul său, uniformitatea de opinie pe care wokismul o impune în cadrul propriilor sale cohorte îi permite să le controleze și să le folosească pentru a apleca instituțiile puternice la voința sa.
Dar această explicație echivalează cu privirea prin capătul mic al telescopului. Companiile din domeniul media au acționari, la fel cum universitățile au administratori bogați și puternici cărora le răspund. Acești acționari și administratori ar trebui să fie mai puternici decât cei de douăzeci de ani cu conturi Twitter. Cu siguranță, la un moment dat, legile pieței ar trebui să înceapă să pedepsească instituțiile care au ales să ignore realitatea. Dacă Universitatea Princeton, de exemplu, s-ar lansa într-o afacere de persecutare a profesorilor care nu sunt de acord cu doctrinele la modă, atunci acei membri ai facultății - și donatorii care îi susțin - ar putea migra la Harvard, care ar acumula bani și prestigiu în detrimentul lui Princeton. Dar asta nu se întâmplă niciodată.
În lupta dintre oligarhi și statul Rooseveltian în declin, wokiștii sunt niște idioți utili – nu o putere independentă. David Samuels
Deci cine controlează noul sistem din America? Răspunsul nu este "wokistul falit" ci cei care dețin monopolul platformelor pe care se întâlnesc wokiștii. Lui Bill Gates, Jeff Bezos, Warren Buffett, Sergey Brin, Larry Page și Lorraine Jobs nu le pasă de tweeturile răutăcioase. Le pasă de sutele de miliarde de dolari din conturile lor bancare, de vilele lor fastuoase și de avioanele lor private, de hobby-urile lor bogate, cum ar fi colonizarea planetei Marte. Scopul lor politic principal este acela de a împiedica statul să devină suficient de puternic pentru a le impozita averea, a le sparge monopolurile sau a interfera cu ofertele de imigranți ieftine și de forță de muncă offshore de care se bucură. Cu cât publicul american este mai fracturat, distrus și puternic supravegheat, cu atât mai puțin probabil va apărea un stat puternic.
În lupta dintre oligarhi și statul Rooseveltian în declin, wokiștii sunt niște idioți utili – nu o putere independentă. Ei sunt soldații de infanterie ai Partidului Democrat, a cărui sarcină este să-i organizeze pe cei deposedați în grupuri înguste, fracturate și suficient de divizate încât să nu se potrivească într-o forță care amenință controlul oligarhic. Nemulțumirea față de ordinea „turbo-capitalistă” poate fi îndreptată în mod util împotriva oricui refuză să respecte linia de partid în continuă schimbare – începând cu „deplorabilii” care sunt acum prezentați în mod obișnuit ca rasiști și fasciști, criminali și nedemocratici, acuzații care se extind la JK. Rowling și Margaret Atwood.
Rezultatul este un circuit închis în care oligarhii „turbo-capitaliști” și activiștii woke fac cauza comună împotriva instituțiilor cândva independente, cum ar fi universitățile, asociațiile profesionale și presa. Toate aceste instituții se bazează pe garanțiile drepturilor individuale și colective date de stat, pe care „turbo-capitaliștii” și wokiștii caută să capteze și să folosească ca instrument pentru a-și impune propria piață socială privatizată: totul în interiorul Partidului, nimic în afara Partidului, nimic împotriva Partidului. Acțiunea fără precedent a tehnologiilor comandate de noua oligarhie a distrus deja presa și a înlocuit-o cu un regim de cenzură guvernamentală-corporativă care nu are echivalent în America pe timp de pace. Combinată cu ceea ce pare a fi un apetit sănătos pentru a-i umili pe ceilalți, această putere nu este de bun augur pentru viitorul păcii sociale în America și nici pentru sănătatea viitoarei republici americane.
