Invocarea constantă a amenințărilor externe și a „războiului hibrid” de către autoritățile din țările europene tinde să se transforme într-un veritabil instrument de restrângere a libertăților. Sub pretextul combaterii dezinformării și a influențelor ostile, autoritățile își arogă dreptul de a stabili ce reprezintă adevărul și ce constituie propagandă, restrângând treptat spațiul dezbaterii democratice. Această dinamică periculoasă riscă să-i transforme pe cetățenii europeni din observatori critici în suspecți, deschizând calea unor măsuri liberticide, ambalate convenabil în concepte precum „responsabilitatea” sau „valorile europene”. În timp ce serviciile franceze de informații au anunțat pe 21 august că Gabriel Attal, candidatul macronist la președinție, a fost ținta unor noi amestecuri rusești, un editorial publicat în Le Figaro arată cum autoritățile instrumentalizează acțiuni politice banale pentru a legitima măsuri liberticide.
Vineri, 21 august, serviciile franceze de informații au anunțat că Gabriel Attal, candidatul macronist la presedinția Franței, a fost ținta unor noi amestecuri rusești. Obiceiul s-a împământenit. Ni se tot anunță recurența lor. Amestecurile străine sunt destinate să se multiplice, iar unii ar spune, referitor la Rusia, că o astfel de atitudine constituie un război hibrid împotriva democrațiilor liberale. Le suntem recunoscători serviciilor de informații că ne previn de «lupul cel rău». Totuși, această atitudine ridică semne de întrebare.
Trebuie să refuzăm relativismul care ar vrea ca Rusia să nu ne fie ostilă, cel puțin din anumite puncte de vedere. Teoretizarea și difuzarea unei doctrine antioccidentale reprezintă un factor determinant în atitudinea Rusiei față de statele noastre. În opinia lor, am fi împotmoliți într-o dinamică a de-civilizării din cauza progresismului, a minorităților și a decadenței. Cu toate acestea, catastrofismul rusesc în materie nu trebuie să ne orbească cu privire la ceea ce această instrumentalizare datorează realității sentimentului care străbate popoarele europene; iar în această privință, ascensiunea mișcărilor naționaliste stă mărturie. Oricum ar fi, Rusia dezvoltă într-adevăr față de noi o doctrină politică ostilă și, în consecință, practici concrete. Ne amintim, spre exemplificare, de tentativele de atacuri cibernetice desfășurate de grupuri rusești.
Totuși, nu trebuie să le exagerăm amploarea. Realitatea amestecurilor străine este un fapt elementar de știință politică și de relații internaționale. Este ca și cum ai spune că în democrație este o regulă să votezi, că un stat are un conducător sau că reducerea impozitelor creează dinamism economic — deși liderii noștri pare să fi uitat cel puțin acest ultim punct. Nu există în această privință nicio anomalie care să necesite altceva decât o vigilență din punct de vedere al securității; și în niciun caz fatalismul care însoțește discursurile alarmiste propagate de o parte a spectrului politic. Acest fapt este cu atât mai accentuat într-o țară comunitarizată precum Franța, în care populații de origine străină fac obiectul unor tentative de influență din partea statului lor de origine. Aceste tentative sunt, ciudat, mai puțin denunțate, deși sunt cât se poate de reale.
Ceea ce este de temut este transformarea unui simplu fapt politic într-o panică generalizată. Se spune despre Rassemblement National că atrage spaima, dar, în realitate, ceea ce demonstrează argumentul amestecului străin este că o astfel de strategie privește toate partidele politice. Toate ațâță frica, toate indică un inamic — acesta fiind, din nou, un fapt politic elementar ce nu aparține exclusiv vreunui tabere.
Riscul constă, de altfel, în manipularea acestei frici pentru a pune la îndoială rezultatele unor alegeri. Este deci un element de dezordine pe care îl introducem în spațiul politic prin accentuarea unui pericol totuși bine stăpânit de serviciile noastre de informații. Centrul are ca principală responsabilitate să își analizeze eșecurile, să își înnoiască personalul politic și să conceapă un nou cadru conceptual adaptat cerințelor tot mai presante ale popoarelor în favoarea schimbării, eficienței, protecției și conservării, în fața unei lumi tot mai brutale.
Căci aceste acuzații de amestec beneficiază întotdeauna acelorași actori: «republicanii» și «responsabilii», care nu au ezitat în ultimii ani să desfășoare un iliberalism pe care sunt atât de prompți să îl vadă la alții — intenții de control al rețelelor sociale și al libertății de exprimare, exercitarea verticală a puterii, disprețul față de contraputeri… De altfel, dacă relația istorică a anumitor lideri din Rassemblement National merită analizată, aceeași vigilență trebuie aplicată și în privința extremei stângi, care întreține în paralel legături strânse cu țări și mișcări la fel de autoritare din America de Sud, Orientul Mijlociu sau, recent, prin vocea liderului de extrema stanga Melenchon, cu China — al cărei caracter dictatorial, după spusele sale, nu mai trebuie luat în calcul.
Această retorică afișează o viziune suspicioasă și paternalistă față de cetățeni. Presupuși a fi o turmă de oi, ei sunt lipsiți de discernământ și raționalitate, chiar la baza conceptului de vot și cetățenie. Din această perspectivă, alegătorul devine un individ pasiv, manipulabil, incapabil să deosebească o informație reală de propagandă. O marionetă a forțelor externe, furia sa nu îi mai aparține, resentimentul său devine artificial, iar votul nu îi mai aparține în deplină conștiință. Aplicat Rusiei, se reia aici argumentul mișcărilor de stânga din mai '68, conform căruia manipularea guverna conștiințele. Totuși, așa cum spunea Raymond Aron, dacă suntem manipulați, cine ne garantează că acești oameni ar fi mai puțin manipulați decât noi? Nu există alegeri politice greșite într-o democrație, în măsura în care dreptul fiecărui individ de a decide liber asupra viitorului său reprezintă însăși temelia unui sistem democratic.
Această retorică privind amestecurile străine inspiră, de asemenea, o dinamică represivă la adresa libertății de exprimare, multiplicând intențiile legiuitorului de a restrânge tot mai mult exprimarea în numele «rațiunii», «responsabilității», «valorilor republicane» sau al oricărui alt jargon cu care guvernul ne-a obișnuit.
În loc să se erijeze în Don Quijote al democrației liberale împotriva unor giganți care nu există, Statul ar fi mai bine inspirat să revină la misiuni mai simple, dar esențiale, cum ar fi sarcina de a ne proteja datele — sarcină la care dovedește că nu se ridică la înălțimea așteptărilor.
