Una dintre cele mai mari opere ale literaturii din Europa Centrală este Omul fără calități. Având ca fundal perioada dinaintea Primului Război Mondial, romanul neterminat al lui Robert Musil descrie o societate care se îndreaptă ca un somnambul spre catastrofă. Personajul principal este Ulrich, care s-a implicat în ceea ce Musil numea „Campania paralelă”: o inițiativă predestinată eșecului din perioada antebelică, menită să organizeze jubileul de 70 de ani al împăratului austriac Franz Josef, programat pentru 1918. Campania a reunit intelectuali și aristocrați angajați în discuții profunde despre cultură, filozofie și glorie națională — dar istoria le-a zădărnicit planurile. Austria-Ungaria era pe punctul de a intra într-un război pe care era dornică să-l poarte, dar pentru care nu era pregătită. Franz Josef a murit în 1916, iar Primul Război Mondial s-a încheiat odată cu destrămarea vechiului său imperiu, conform Unherd.
În scrierile lui Musil, văd paralele cu Europa de astăzi. Și epoca noastră ar putea fi cunoscută într-o zi ca o perioadă de dinainte de război. La urma urmei, dacă Germania era puterea în ascensiune în 1914, astăzi este China. Marea Britanie era atunci cea mai mare putere mondială, la fel cum sunt astăzi Statele Unite. Echivalentul Imperiului Austro-Ungar în 2026 este Rusia: o fostă mare putere aflată în declin ireversibil. Privind în retrospectivă, unul dintre semnele prevestitoare ale Primului Război Mondial a fost apariția unor alianțe politice și militare menite să protejeze, dar care au ajuns să devină canale ale războiului — precum alianța Germaniei cu Austria, a Rusiei cu Serbia și a Franței cu Rusia.
Alianța dintre UE și Canada — care a fost consolidată săptămâna trecută, când UE a propus ca Canada să devină, într-un fel, primul său „membru asociat” — nu are, din punct de vedere militar, aceeași importanță ca cele care au condus Europa pe câmpurile morții. Totuși, are ceva din esența lor. Are și o anumită calitate în stilul lui Musil — doar o altă campanie paralelă într-o lume care va dispărea în curând.
Lui Mark Carney îi place să țină discursuri care îți îngheață sângele în vene în apărarea ordinii multilaterale pe cale de dispariție, în timp ce Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, pozează în cât mai multe fotografii cu Volodymyr Zelensky. Dar, cu siguranță, la fel ca visătorii lui Musil, atât Carney, cât și von der Leyen au lucruri mai importante de făcut? Căci UE nu este o putere globală, ci ceva mult mai pragmatic: o uniune vamală și o piață unică, plus o uniune monetară între majoritatea membrilor săi. Aceste trei funcții sunt singurele care au contat vreodată. Cu toate acestea, în loc să se concentreze asupra problemelor economice fundamentale ale UE, unde are puterea de a produce schimbări, von der Leyen este angajată într-un dans teatral alături de Carney.
„Poate că și epoca noastră va fi cunoscută într-o zi ca o eră de dinainte de război.”
Și prim-ministrul canadian are probleme nerezolvate pe plan intern. Cea mai mare barieră comercială a Canadei nu este cea cu SUA, ci propriul său sistem intern. Provinciile canadiene sunt ca niște feude europene medievale, care își impun reciproc bariere comerciale. Este o țară vastă, dar nu este o piață unică. De ce să nu rezolvăm mai întâi această problemă?
Așadar, problema cu pactul UE-Canada nu este atât faptul că este greșit, cât că este gol de conținut sau, așa cum ar spune Musil, lipsit de calități. În 2014, UE și Canada au semnat un acord comercial, Acordul economic și comercial cuprinzător (CETA), care a intrat în vigoare provizoriu în 2016.
Zece ani mai târziu, acest tratat încă nu a fost aprobat oficial, deoarece zece țări membre ale UE, printre care Franța și Italia, au refuzat să-l ratifice. Dacă ați fi cu adevărat interesați de consolidarea relației dintre UE și Canada, nu ați începe de acolo? Teoria mea este că von der Leyen și alți politicieni sunt pur și simplu plictisiți de piața unică și consideră că o structură de tipul G7 sau G20 este mult mai strălucitoare.
Consiliul European pentru Relații Externe, cu sediul în Marea Britanie, împreună cu Fundația Culturală Europeană, cu sediul în Țările de Jos, au publicat recent un sondaj care a arătat că 70% dintre europeni sunt eurosceptici. Nu am fost deloc surprins de acest rezultat, dar el a reprezentat un șoc pentru autori, care au recomandat ulterior ca UE să se angajeze în și mai multe acțiuni de fațadă. Aceștia au scris că, pentru a încuraja atitudini pro-europene, Bruxelles-ul ar trebui să valorifice „puterea nostalgiei viitorului, sau dorul după o epocă în care un viitor mai bun părea la îndemână”. Cu alte cuvinte: să-și ia ochii de la minge încă puțin, apelând în același timp la trecutul nostru glorios.
Acest gest cu Canada se referă exact la asta — nostalgia pentru epoca globalizării care a dispărut acum. Canada și UE au intrat în noua eră a globalizării ca puteri de mâna a doua, conduse de politicieni de mâna a treia, dar au ajuns să fie marii câștigători. Îmi amintesc încă de deferența necritică a britanicilor față de Carney când a preluat funcția de guvernator al Băncii Angliei.
Era cel mai bine plătit bancher central din lume la acea vreme: se pare că avea nevoie de bani pentru a-și trimite copiii la o școală privată. Toate acestea s-au întâmplat în 2012, o epocă în care „non-dom-ii”, acum o specie dispărută, cutreierau străzile din Mayfair. Aceasta este lumea în care Carney vrea să se întoarcă — lumea pe care o cunoaște.
Problema evidentă legată de aspirația Canadei de a deveni „membru asociat” al UE este că nu există o astfel de calitate de membru. Cei care au urmărit dezbaterile privind Brexit-ul își amintesc probabil că UE oferă doar un număr fix de relații externe — iar Canada are în prezent același acord ca și Regatul Unit (doar că cu mai mult sirop de arțar).
Nici aderarea deplină a Canadei la UE nu este posibilă, întrucât calitatea de membru este limitată exclusiv la țările europene. Cele 10 state membre care au refuzat să ratifice acordul comercial CETA aproape sigur nu vor ratifica nici acel acord de asociere UE-Canada. Așadar, despre ce discută Carney și von der Leyen?
Există și aici ironii. Mi s-a părut extrem de comic când l-am auzit recent pe Carney vorbind despre trimiterea unui trimis special la UE pentru a discuta cooperarea în domenii precum IA și apărarea. Practic, în Europa nu se desfășoară nicio activitate în domeniul IA — cu excepția multor oameni care se agită excesiv în legătură cu companiile tehnologice americane. În plus, NATO, alianța de apărare care leagă Canada de majoritatea țărilor UE, există deja. Cu alte cuvinte, nu există absolut nimic în acest „pact” plin de vorbe goale care să nu poată fi realizat aici, pe Pământ. (Și nu, nu este nevoie de o alianță pentru a relaxa restricțiile privind libera circulație.)
Dacă UE și Canada ar fi cu adevărat hotărâte să-și protejeze influența globală în declin, poate ar trebui să înceapă prin a aborda dependențele lor comune față de SUA într-un mod mai strategic. Atât Canada, cât și Europa înregistrează excedente mari și susținute de cont curent față de SUA.
Cele două națiuni și-au construit structuri industriale pornind de la premisa că americanii vor tolera pentru totdeauna deficitul comercial și dezechilibrele globale care le susțin. Chiar și în scenariul extrem de improbabil în care Canada ar deveni membru cu drepturi depline al UE, acest lucru nu i-ar reduce dependența de SUA în ceea ce privește bunurile importate.
Pe lista mea cu cele mai importante 10 inițiative pe care UE trebuie să le întreprindă chiar acum, cu alte cuvinte, o relație mai strânsă cu Canada nici măcar nu figurează.
În schimb, principalele mele sugestii ar fi ca UE să redeschidă canalele diplomatice închise cu Moscova pentru a se asigura că joacă un rol în guvernanța Ucrainei postbelice; să recunoască pericolele unei crize financiare la care s-au expus țările europene supraîndatorate, precum Franța; să renunțe la reglementările anti-tehnologie și la multe alte obstacole birocratice pe care UE le-a impus mediului de afaceri în ultimul deceniu; și să creeze o uniune a piețelor de capital încă în fază incipientă, astfel încât rezervele considerabile de economii ale Europei să fie canalizate către investiții interne. Mi-ar veni în minte multe alte proiecte ambițioase, dar acesta ar fi un început bun.
Pe lângă „statutul de membru asociat” al Canadei, accelerarea aderării Ucrainei la UE este cealaltă iluzie a politicii europene. UE nu dispune de fondurile necesare pentru acest demers. Iar Ucraina se îndepărtează tot mai mult de îndeplinirea criteriilor formale de aderare, afundându-se tot mai adânc în corupție. Nici von der Leyen, nici Zelensky nu depun eforturi pentru a schimba lucrurile. În schimb, se mulțumesc doar să joace un rol pe scena mondială. Și despre asta este vorba, de fapt: despre a juca un rol. Dacă Musil ar mai fi în viață astăzi: s-ar distra de minune cu aceste personaje fără calități și cu universurile lor paralele misterioase.
