La câteva luni după ce declarațiile privind o posibilă preluare a Groenlandei de către Statele Unite au stârnit unde de șoc pe scena geopolitică, semnarea la New York a noului acord trilateral între SUA, Regatul Danemarcei și Guvernul Groenlandei aduce în sfârșit textul oficial în lumina reflectoarelor. Dincolo de discursul oficial și de declarațiile victorioase de la tribuna ONU, o întrebare devine inevitabilă: cine a mințit cel mai mult în prezentarea acestui tratat? Deși Donald Trump a fost acuzat de exagerare și retorică agresivă, o analiză rece a clauzelor arată că autoritățile de la Copenhaga au fost cele care au cosmetizat cel mai mult realitatea. În timp ce premierul danez Mette Frederiksen a dat asigurări că acordul „reconfirmă suveranitatea și autodeterminarea”, în spatele ușilor închise Danemarca a cedat Statelor Unite un control militar și economic aproape total, pe termen nelimitat, oferind pe gratis exact ceea ce susținea că nu este de vânzare
Analistul geopolitic Arnaud Bertrand oferă o radiografie tăioasă a situației, ajungând la o concluzie care îi va surprinde pe mulți: în ciuda spectacolului mediatic, autoritățile daneze au fost cele care au ascuns cel mai mult adevărul. Donald Trump a avut în mare măsură dreptate când a afirmat că noul acord oferă Statelor Unite un control militar și strategic de facto asupra insulei.
Ce s-a schimbat față de acordul din 1951
Pentru a înțelege amploarea concesiilor, este suficient să comparăm noul text cu acordul de apărare dintre SUA și Danemarca din 1951:
-
Un aranjament permanent: În timp ce acordul din 1951 era valabil doar pe durata existenței NATO, noul document nu are o dată de expirare și poate fi modificat doar prin acord reciproc. Mai mult, textul este conceput să supraviețuiască unei eventuale independențe a Groenlandei: într-un astfel de scenariu, Copenhaga și Nuuk trebuie să se asigure că viitorul stat independent își va asuma în mod expres toate obligațiile militare față de Washington.
-
Trei baze garantate și extindere automată: Dacă vechiul acord permitea înființarea de baze doar prin acord strict bilateral în cadrul planificării NATO, noul tratat blochează definitiv trei avanposturi americane. SUA pot moderniza și extinde activitățile la baza Pituffik și primesc dreptul automat de a înființa noi zone de apărare la Narsarsuaq și Mestersvig. Conform Articolului IV(iii), principiul înființării altor baze suplimentare este acordat automat, consultările ulterioare vizând doar „detaliile de punere în aplicare”. De asemenea, SUA obțin un cuvânt de spus în planificarea urbană civilă din jurul bazelor sale.
-
Libertate de mișcare redefinită: În textul din 1951, trupele americane se puteau deplasa pe teritoriul Groenlandei în conformitate cu regulile emise de autoritățile daneze. În noul text, formularea permisivă devine o obligație fermă („shall enjoy”), iar armata americană nu mai trebuie să respecte regulile locale. În plus, SUA obțin dreptul la acces submarin neîngrădit în apele teritoriale groenlandeze.
-
Drept de veto asupra prezenței străine și investițiilor: Acordul interzice statelor non-NATO să aibă o prezență militară în insulă fără aprobarea tuturor celor trei părți. În plan economic, este introdus un sistem de screening al investițiilor: statele din afara NATO sau UE (cum ar fi China, Rusia sau statele din Golf) nu pot deține controlul, influența semnificativă sau accesul la informații în sectoarele strategice fără acordul SUA.
-
Schimbarea cadrului strategic: În timp ce vechiul tratat era conceput exclusiv „în beneficiul NATO”, noul document invocă explicit apărarea „continentului american”, aduce omagii rolului de neînlocuit al armatei SUA și numește crearea sistemului antirachetă „Golden Dome” drept obiectiv-cheie.
Între control și formalități diplomatice
O analiză juridică a textului semnat la New York confirmă că ne aflăm în fața unei recalibrări majore a raportului de putere. Trecerea de la o logică strict aliată (NATO) la o logică axată pe protecția directă a continentului nord-american consolidează drepturile militare ale Washingtonului.
Divergențele majore de interpretare nu provin din conținutul literal al documentului, ci din ponderea reală a prevederilor sale. Deși preambulul menționează în mod cinic „suveranitatea și integritatea teritorială a Regatului Danemarcei” și dreptul la autodeterminare, aceste clauze funcționează mai degrabă ca un paravan diplomatic. Atunci când un stat străin obține un drept de veto permanent asupra investițiilor din resursele tale, acces submarin liber și dreptul de a-și extinde bazele militarii fără ca tu să te poți opune pe fond, noțiunea de „suveranitate deplină” devine o simplă ficțiune juridică.
Perspectivele din Politico: Câștigători, pierzători și managementul de criză
O analiză publicată de POLITICO oferă un tablou complet al contextului în care s-a ajuns la acest acord. La începutul anului, administrația Trump amenințase cu o preluare ostilă a teritoriului și cu introducerea unor tarife vamale de 25% pentru aliații care s-ar fi opus, determinând unele capitale europene să ia în calcul un viitor al Occidentului fără sprijinul Washingtonului.
Din această perspectivă, POLITICO arată că autoritățile daneze prezintă acordul drept o victorie deoarece au reușit să evite scenariul catastrofal al unei anexări directe sau al unei rupturi definitive de SUA prin canalizarea presiunii Casei Albe într-un cadru instituțional. În plus, Copenhaga și Nuuk au păstrat forma legală determinând Washingtonul să semneze un document care recunoaște formal că Groenlanda nu este de vânzare și că aparține Regatului Danemarcei. Totodată, spre deosebire de acordul din 1951, guvernul local din Groenlanda a devenit parte semnatară, păstrând cel puțin teoretic un rol activ de consultare în comisiile tehnice de punere în aplicare.
Așa cum subliniau experții citați de POLITICO, Danemarca a jucat un joc diplomatic defensiv: a cedat fondul strategic și militar pentru a salva forma juridică și stabilitatea alianței.
Cine a mințit cel mai mult?
Dacă tragem linie, răspunsul devine clar. Donald Trump a folosit metoda sa clasică de negociere - a creat o criză, a amenințat cu ce era mai rău, iar apoi a acceptat un acord care îi oferă practic tot ce își dorea pe plan militar și economic, lăsându-le partenerilor posibilitatea de a salva aparențele.
Danemarca și autoritățile groenlandeze au prezentat compromisul drept o „reconfirmare a suveranității și a autodeterminării”. În realitate însă, Copenhaga a fost nevoită să semneze o cedare masivă de control pe termen nedeterminat. Pentru a relua ironia analistului Arnaud Bertrand, scenariul real a arătat astfel: SUA au anunțat că vor să cumpere Groenlanda, Danemarca a replicat că insula nu este de vânzare, dar în final a fost de acord să o ofere pe gratis din punct de vedere strategic.



