Într-un interviu acordat publicației Le Figaro, Clément Therme, cercetător asociat la Institutul Francez de Relații Internaționale și autor al cărții Iran/Israël, la guerre idéologique, analizează punctul critic în care au ajuns tensiunile din Orientul Mijlociu. În ultimele 24 de ore, regiunea a asistat la o trecere brutală de la un armistițiu fragil la confruntări militare directe, după ce forțele americane au lovit masiv aproximativ 140 de ținte, iar Teheranul a replicat prin amenințarea cu închiderea Strâmtorii Ormuz și atacuri asupra statelor vecine. Potrivit expertului, această nouă spirală a violenței este rezultatul unor interpretări divergente ale acordului de încetare a focului din iunie, blocajul diplomatic riscând să arunce întreaga zonă într-un conflict de amploare, cu efecte economice globale.
Din nou, Statele Unite au lovit Iranul, vizând aproximativ 140 de ținte militare în 24 de ore. Ca răspuns, Iranul a anunțat închiderea Strâmtorii Ormuz, înainte de a lansa atacuri împotriva mai multor țări din regiune, printre care și Sultanatul Oman.
Potrivit lui Clément Therme, cercetător asociat la Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI) și autor al cărții Iran/Israël, la guerre idéologique (Tallandier, aprilie 2026), am „trecut de la un armistițiu înarmat la o bătălie pentru Ormuz”. Aceasta se desfășoară simultan pe trei fronturi: negocierea diplomatică, războiul economic și confruntarea militară.
LE FIGARO. - Atacul de la începutul săptămânii asupra unui cargou portcontainer cipriot în Strâmtoarea Ormuz a relansat, încă o dată, ostilitățile dintre Statele Unite și Iran. Cu acea ocazie, ați calificat în paginile noastre relația dintre cele două țări drept un „armistițiu înarmat”. În ce fel sunt un punct de cotitură ultimele 24 de ore?
Clément THERME. - În ultimele 24 de ore s-a depășit un prag. Loviturile americane din ultimele zile sunt cele mai importante de la acordul de încetare a focului din 17 iunie. Chiar dacă discuțiile continuă, administrația Trump afirmă, de altfel, că am intrat într-o perioadă „post-încetare a focului”. Ceea ce vedem este că actorii, nereușind să își atingă obiectivele politice prin negocieri, recurg la forță. Dar îi constată, de asemenea, și limitele. Putem spune că am trecut de la un armistițiu înarmat la bătălia pentru Ormuz.
Strâmtoarea Ormuz, controlată de Iran, nu mai este singura rută de tranzit pentru petrol. Iranul se simte astăzi amenințat de proiectul de redeschidere a unei a treia rute comerciale situate în apele teritoriale omaneze. Consideră că aceasta încalcă acordul de încetare a focului din iunie. De ce?
De fapt, întreaga criză actuală se bazează pe o divergență de interpretare a articolului 5 din acest acord de principiu semnat pe 17 iunie. Acest articol prevede că Iranul va lua măsurile necesare pentru a permite o circulație liberă, fără piedici și fără taxe în Strâmtoarea Ormuz timp de două luni. Pentru Teheran, aceste „aranjamente” înseamnă că circulația trebuie să se desfășoare pe ruta situată în apele teritoriale iraniene. Americanii răspund că există și apele teritoriale omaneze și că Iranul nu poate pretinde că controlează apele teritoriale ale unui alt stat.
Astăzi, există un consens regional și internațional în favoarea proiectului american de redeschidere a acestei a treia rute prin apele teritoriale omaneze.
Era previzibilă această divergență de interpretare încă de la semnare?
Din prima secundă! În limbaj diplomatic, aceasta se numește ambiguitate constructivă. Ea permite ajungerea la o soluție. Odată ce iranienii au obținut ceea ce își doreau, adică posibilitatea de a-și debloca stocurile și de a-și exporta petrolul, iar americanii au obținut o scădere a prețurilor petrolului, efectele urmărite de ambele părți au fost atinse. Prin urmare, este coerent să se revină apoi la forme de escaladare de mică intensitate.
Riscul pentru Republica Islamică este acum de a provoca ralierea țărilor vecine la o intervention militară americană. Aceasta este o schimbare majoră: în februarie, statele din regiune nu erau dispuse să susțină loviturile americane.
Cine este pe cale să câștige astăzi?
Trebuie să fim prudenți. Statele Unite nu au câștigat. Dar nici iranienii nu au câștigat. Există un risc de colaps economic de partea iraniană, în special în perspectiva unei reveniri a blocadei maritime americane. Republica Islamică navighează fără o viziune pe termen lung. Toate deciziile pe care le ia pe termen scurt pot duce la căderea sa pe termen mediu sau lung. Statele din regiune vor ocoli, în cele din urmă, Strâmtoarea Ormuz. Mai presus de toate, nu trebuie confundată capacitatea de perturbare cu capacitatea de a convinge. Iranul este din ce în ce mai izolat.
De ce nici diplomația, nici forța militară nu permit ieșirea din această criză?
Pentru că fiecare dintre cele două părți se lovește de limitele propriei strategii. Din perspectivă americană, opțiunea militară prin intermediul forțelor aeriene nu permite împiedicarea totală a Iranului de a perturba circulația maritimă în strâmtoare. O escaladare mai importantă ar avea consecințe asupra pieței mondiale a petrolului, ar provoca o creștere a prețurilor și ar avea un cost politic pentru consumatorul american cu șase luni înainte de alegerile la jumătate de mandat.
Din perspectivă iraniană, escaladarea orizontală nu permite obținerea unui consens regional în jurul unei dominații militare a Iranului în Strâmtoarea Ormuz. Dimpotrivă, această strategie pune în pericol însuși proiectul. Bombardarea Sultanatului Oman, chiar și afirmând că sunt vizate baze militare, înseamnă lovirea unui alt stat suveran. În plus, dacă Teheranul atacă zonele de producție de hidrocarburi din regiune, Statele Unite își vor extinde, la rândul lor, țintele, în special către centrele de producție iraniene. Fiecare decizie americană sau iraniană produce astfel efecte nedorite. De aceea observăm această alternare permanentă între escaladare și dezescaladare.
Ce așteaptă țările din regiune?
Situația ideală ar fi o revenire la situația anterioară datei de 28 februarie. Și pentru Statele Unite la fel. Republica Islamică răspunde, în schimb, că nu va exista o revenire la acea situație, pur și simplu pentru că nu va ceda prin diplomație ceea ce consideră că a obținut prin forță militară: o capacitate de perturbare.
La ce trebuie să ne așteptăm în următoarele săptămâni?
Totul va depinde de capacitatea celor două tabere de a absorbi costurile confruntării. Iranienii pot continua escaladarea și pot susține în continuare că strâmtoarea este închisă. Întrebarea este până unde vor accepta să pună în pericol supraviețuirea economică a regimului. Peste 90% din exporturile de petrol iraniene tranzitează, de asemenea, prin acest punct de trecere. Efectele unei închideri ar apărea în câteva săptămâni.
Din partea americană, va trebui, de asemenea, măsurată capacitatea de a accepta consecințele economice globale ale unei noi escaladări, într-o perioadă electorală. Deocamdată, ne aflăm într-o confruntare militară limitată geografic și ca intensitate. Confruntările sunt concentrate în jurul Strâmtorii Ormuz și în sudul Iranului.
Însă această bătălie se desfășoară simultan pe trei fronturi: negocierea diplomatică, războiul economic și confruntarea militară. Nu trebuie să credem că aceste trei dimensiuni se exclud reciproc; ele se desfășoară în același timp.
Cum este trăită această nouă escaladare în Iran?
Această etapă de escaladare intervine în contextul funeraliilor organizate de Republica Islamică după moartea lui Ali Khamenei. Mojtaba Khamenei însuși a cerut o răzbunare globală și asasinarea președintelui Trump.
A nu-l răzbuna pe Ali Khamenei înseamnă, pentru Teheran, asumarea riscului unei crize de loialitate în cadrul aparatului de securitate și militar. Însă a-l răzbuna înseamnă asumarea riscului unui colaps economic și al unei deteriorări a relațiilor cu țările vecine. În afara susținătorilor regimului, marea majoritate a populației își dorește înainte de toate un acord, o dezescaladare și o normalizare la nivelul relațiilor internaționale ale țării.
