Discursurile de Anul Nou ale lui Emmanuel Macron au fost o parte importantă a discursului politic al președintelui francez de la alegerea sa în 2017. În 2018, în plină perioadă a protestelor Gilets Jaunes, el a anunțat că va organiza o „Mare dezbatere națională” pentru a permite cetățenilor să-și exprime nemulțumirile în primării. În decembrie 2020, el a reciclat vechea frază a lui Mario Draghi „whatever it takes” (orice este necesar), adaptând-o însă la criza Covid. În 2023, el a adoptat un ton marțial pentru a explica că Franța avea nevoie de o reînarmare militară și civică. Anul trecut, el a teasat o serie de referendumuri, conform Unherd
Miercuri seara, cea de-a a noua ediție a discursurilor prezidențiale de sfârșit de an ale lui Macron nu a mai avut aceeași strălucire. Cel mai tânăr președinte al Celei de-a Cincea Republici părea să recunoască inutilitatea exercițiului după 18 luni de blocaj parlamentar. Ceea ce a ieșit la iveală era fie deja anunțat – inclusiv o interdicție a rețelelor sociale pentru copiii sub 15 ani și un nou serviciu militar – fie o listă lungă de intenții binevenite, dar vagi: protejarea fermierilor, preluarea controlului asupra frontierelor, simplificarea proceselor pentru afaceri. Adevărul este că Macron pur și simplu nu are autoritatea necesară pentru a promova legi, așa cum a făcut-o în perioada de glorie de acum câțiva ani. Mai rău, Franța încă nu are un buget pentru 2026, funcționând în schimb pe baza unei versiuni extinse a bugetului de anul trecut.
În timp ce Macron se străduia să justifice mesajul discursului său, adversarii săi politici păreau să nu acorde niciun interes. Apelurile din partea stângii pentru demisia sa s-au estompat efectiv. Doar 8,9 milioane de persoane au urmărit discursul președintelui, cu 800.000 mai puțin decât anul trecut și cu 1,6 milioane mai puțin decât primul său discurs de Anul Nou din 2017. De fapt, audiența din 31 decembrie a scăzut în mod specific în timpul discursului lui Macron, pentru a crește din nou după ce acesta a încheiat. Nu mulți erau dispuși să asculte un președinte fără putere – el nu poate candida pentru un al treilea mandat consecutiv în 2027 – fără majoritatea necesară pentru a-și pune în aplicare dorințele.
Dar unde rămâne Franța în această situație? Ultimii doi ani au demonstrat că țara este complet de neguvernat în starea actuală, având nu mai puțin de cinci prim-miniștri în această perioadă. Miza este mare. Macron a menționat săptămâna aceasta angajamentele Franței de a proteja Ucraina, dar influența Europei asupra soartei Kievului rămâne limitată în comparație cu cea a Statelor Unite. Iar situația fiscală a Franței – deficitul său a atins 5,4% din PIB în 2025 – este monitorizată îndeaproape de Uniunea Europeană, precum și de agențiile de rating.
Macron dorește ca 2026 să fie un an „util”, dar acesta va aduce cu siguranță mai mult haos. În următoarele săptămâni se va ajunge probabil la un buget costisitor, care va fi cu mult sub pragul de 3% din PIB stabilit de UE. Va urma un impas epuizant, cu o marjă de manevră mai redusă decât înainte, pe măsură ce se apropie alegerile prezidențiale din 2027. Spațiul fiscal al Franței va continua să se reducă, dar nu suficient de brusc pentru ca clasa politică să-și depășească divergențele.
Pentru a schimba lucrurile, Macron ar putea convoca o nouă rundă de alegeri legislative, dar prognozele actuale indică faptul că susținătorii săi din parlament ar putea pierde până la jumătate din locurile pe care le dețin. Rassemblement National se află acum ferm în fruntea tuturor sondajelor importante. Deși Marine Le Pen este în prezent interzisă să candideze, moștenitorul ei, Jordan Bardella, pare să devină următorul președinte al Franței.
Macron știe că, în lipsa unei schimbări radicale, 2026 va fi un an dureros pentru el. Modestia discursului său a fost o recunoaștere a faptului că a pierdut în cele din urmă controlul total pe care îl avea odată asupra viitorului țării sale.
