Partidul Laburist din Marea Britanie nu este considerat, în mod tradițional, un bastion al militarismului sau al autoritarismului. Cu toate acestea, ascultând unele dintre declarațiile recente ale unor figuri de seamă ale acestuia, s-ar putea să ne punem la îndoială concepția tradițională în această privință.
Să luăm în considerare ceea ce a spus strategul Partidului Laburist, Paul Richards, într-un interviu acordat GB News la începutul acestei luni. Întrebat cum ar putea Marea Britanie să răspundă la o amenințare rusă crescută, Richards — care a lucrat pentru două guverne laburiste — a dat un răspuns îngrijorător. „Ar trebui să închidem pe unii oameni”, a spus el, „unele dintre vocile pro-ruse, oameni care spun că nu există nicio amenințare, [și care spun] «Nu luptați pentru țara voastră, nu mergeți la război pentru Burnham»”.
Comentariile sale nu sunt un caz izolat. Ele reflectă o tendință îngrijorătoare în rândul curentului politic dominant din Marea Britanie – vechile partide, mass-media și grupurile de reflecție – care a adoptat din ce în ce mai mult o mentalitate de asediu, alimentată de așteptarea exagerată a unui război iminent cu Rusia.
Nici această tendință nu se limitează la Marea Britanie. Ea se extinde asupra întregii lumi occidentale. Și ajută la explicarea motivului pentru care forțele politice de centru, considerate anterior „rezonabile”, pierd teren în fața așa-numitei „margini”. Milenarismul apocaliptic nu mai este apanajul obscurantistilor radicali, ci al unor persoane precum secretarul general al NATO, Mark Rutte, care în 2025 părea să prezică cu plăcere un conflict între Europa și Rusia de amploarea celui de-al Doilea Război Mondial. „Imaginați-vă”, a spus el, „un conflict care ajunge în fiecare casă, la fiecare loc de muncă, distrugere, mobilizare în masă, milioane de persoane strămutate, suferință generalizată și pierderi extreme.”
Surprinzător, tocmai politicienii etichetați drept radicali de extremă dreaptă sau de extremă stânga s-au impus ca principala opoziție față de această belicozitate nebunească.
Ceea ce stimulează în mare măsură această tendință este chiar logica liberalilor care concurează cu populiștii. Societățile occidentale manifestă o cerere de „duritate” de fațadă, care satisface atât infantilismul claselor lor politice, cât și gamificarea războiului din țări îndepărtate.
Lucrurile par să fi început cu adevărat în 2016, când perspectiva ca liberalii să piardă în fața unor rivali precum Donald Trump i-a determinat pe aceștia să îmbrățișeze teorii ale conspirației precum „Russiagate” și să-și intensifice politica externă belicoasă, ca o modalitate de a se sustrage de la responsabilitatea pentru propriile eșecuri. Invazia Ucrainei de către Putin a avut o funcție similară, oferind un cadru pentru „duritate”, chiar și în condițiile în care Occidentul s-a împotmolit într-un conflict care s-a transformat din ce în ce mai mult într-unul prin intermediari.
Încercarea de a-i depăși pe populiști pe o altă axă, în loc să depună efortul necesar de a li se opune cu poziții bazate pe valori, i-a condus pe centriști într-o capcană. Aceasta a lăsat un vid în centru, în care populiștii – mereu atenți la oportunitățile politice – au pășit cu abilitate.
Iată cum se desfășoară lucrurile în Germania. Când Uniunea Creștin-Democrată (CDU) a suferit o înfrângere jenantă în Saxonia-Anhalt la începutul acestei luni, liderul partidului și premierul din Renania de Nord-Westfalia, Hendrik Wüst, a declarat că guvernul ar trebui să ia în considerare interzicerea partidului AfD (care a câștigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare). Wüst este considerat un potențial înlocuitor al nepopularului cancelar Friedrich Merz.
CDU a suferit ulterior și alte înfrângeri în Mecklenburg-Pomerania de Vest și în Berlin. Prima este deosebit de simbolică, deoarece aici ajung pe uscat conductele de gaze Nord Stream — un fapt care face din acest land un beneficiar direct al asocierii germano-ruse menite să furnizeze gaz rusesc ieftin economiei germane.
Când Nord Stream 2 a fost aruncat în aer în septembrie 2022, consensul imediat în Occident a fost că Moscova era responsabilă. Cu toate acestea, vinovații s-au dovedit a nu fi ruși, ci ucraineni. Anchetatorii poliției germane au acuzat în cele din urmă de atac persoane asociate cu serviciul de informații militare al Ucrainei. (Merită menționat faptul că această agenție de spionaj ucraineană a fost reconstruită în 2015 cu ajutor considerabil din partea CIA-ului american.)
Refuzul Germaniei de a mai primi livrări de gaz rusesc după invazia pe scară largă a lui Putin în Ucraina poate fi considerat, poate, un gest nobil, dar a avut consecințe grave pentru economia țării, care s-a contractat în 2023 și 2024, înainte de a înregistra o creștere anemică în 2025. Și mai important, acest lucru a afectat fiecare gospodărie din Germania, care s-a confruntat cu facturi exorbitante la încălzire și energie electrică. Interesant este faptul că Germania nu primea gaz rusesc în momentul exploziei, ceea ce înseamnă că atacul a avut ca scop împiedicarea reluării livrărilor după încheierea războiului, mai degrabă decât întreruperea exporturilor în curs.
Guvernul german nu a abordat niciodată în mod corespunzător această problemă la nivel federal. În ajunul alegerilor din septembrie, reacția dură a lui Merz la incidentul cu drona de la Leipzig, pe care l-a atribuit imediat Rusiei, a contrastat puternic cu absența practic totală a unui răspuns față de autorii atacului asupra conductei Nord Stream.
Alegătorii din Mecklenburg-Pomerania de Vest au zdrobit partidul lui Merz, excluzându-l complet din legislativul landului pentru prima dată în aproape 80 de ani. Marele câștigător a fost AfD – un partid care nu se teme să pună întrebări despre Nord Stream și care speculează asupra restabilirii livrărilor de gaze după încheierea războiului din Ucraina. Alegătorii au ocolit în mare măsură și pe social-democrați, sub conducerea cărora a fost construit inițial Nord Stream (deși au fost nevoiți să se distanțeze de acesta după invazia Rusiei).
Primele zile de tensiune dintre Rusia post-sovietică și Occident, care au culminat cu războiul din Ucraina, au fost marcate de dispute privind proiectele de conducte care furnizau gaz către Europa (vă amintiți de South Stream sau Nabucco?). Opoziția neclintită a politicienilor de centru față de astfel de proiecte i-a determinat pe alegători să se întrebe dacă establishmentul lor politic este mai interesat să satisfacă interesele producătorilor de arme și ale celor de gaz de șist decât să asigure bunăstarea cetățenilor. Este greu să ne imaginăm o ilustrare mai bună a misiunii neoficiale a NATO de a „ține germanii sub control și rușii la distanță” decât soarta proiectului Nord Stream.
Percepția de abandon este cea care alimentează popularitatea poziției suveraniste a AfD. Și, în ciuda acuzațiilor de extremism, tocmai AfD pare cea mai moderată și rezonabilă în privința problemelor vitale legate de război și pace.
Într-adevăr, poziția lor în materie de politică externă le oferă liderilor AfD o replică de necontestat la acuzațiile de fascism. O componentă definitorie a ideologiei fasciste este militarismul agresiv — o trăsătură manifestată de establishmentul politic german, nu de adversarii săi de extremă dreaptă. AfD preia rolul pacifistilor de stânga de școală veche în ceea ce privește Ucraina, în timp ce guvernul Merz susține cu fermitate o escaladare suplimentară, subminând în același timp discret eforturile lui Trump de a pune capăt conflictului. AfD condamnă, de asemenea, războiul împotriva Iranului (pe care Merz l-a susținut inițial, înainte de a face o schimbare radicală de poziție sub presiunea opiniei publice).
(Fostii) centristi pledeaza, de asemenea, pentru o crestere enormă a cheltuielilor de aparare pe care Germania nu si le poate permite, precum si pentru serviciul militar obligatoriu (aceasta din urma masura a declansat proteste ale tinerilor în toata tara). Modul în care politicienii germani din curentul principal curteaza extrema dreapta din Ucraina – membrii miscarii Azov au avut un rol proeminent la prestigioasa Conferinta de Securitate de la München din acest an, de exemplu – face ca acuzatiile de nazism aduse împotriva AfD să pară deosebit de slabe.
A te opune invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina, așa cum face AfD, este una. A susține un război prin intermediari fără sfârșit cu o mare putere dotată cu arme nucleare – și a te angaja să lupți „până la ultimul ucrainean” – este cu totul altceva.
Iar sondajele sugerează că alegătorii germani nu sunt dispuși să riște viitorul țării lor într-o astfel de manevră riscantă.
AfD și alte partide rebele prosperă atunci când adversarii lor adoptă o atitudine belicoasă și autoritară, dar până acum nu există prea multe dovezi că establishmentul înțelege acest lucru. De fapt, elitele politice europene își intensifică eforturile. Recent, au invitat-o pe fosta secretară de presă a lui Zelensky, Iulia Mendel, să ia cuvântul în fața Parlamentului European. Însă Mendel este o critică vehementă a fostului său șef, așa că conducerea de centru a Parlamentului i-a interzis accesul după ce guvernul lui Zelensky a impus sancțiuni împotriva ei (o pedeapsă extrajudiciară pe care o aplică în mod obișnuit rivalilor politici). Prin interzicerea dreptului lui Mendel de a lua cuvântul și prin închiderea ochilor la abuzul de putere al lui Zelensky, centrul alege încă o dată iluzia și belicositatea în detrimentul unui angajament autentic față de democrație.
Între timp, alternative precum AfD vor continua să umple spațiul vacant rămas în centrul spectrului politic.
