La un anumit nivel, țările din Europa de Vest eșuează fiecare în felul ei unic. În Germania, problema este o combinație între dezindustrializare și șocul Chinei. În Franța, este politica disfuncțională. Iar în Spania, este locuința, conform Unherd.
Dar acest grup de țări are mai multe în comun decât sugerează aceste probleme disparate. Toate au state sociale pe care nu și le mai pot permite. Nu cheltuiesc suficient pe infrastructura publică. Creșterea productivității lor este scăzută. Și se împrumută prea mult. Distribuția diferă, la fel și detaliile, dar toate sunt versiuni ale aceleiași povești. Tolstoi a scris că familiile nefericite sunt toate diferite, dar el nu întâlnise Europa modernă.
Printre aceste familii europene, Spania este într-un anumit sens distinctă. Pedro Sánchez, prim-ministrul socialist al Spaniei, se remarcă față de personajele șterse ale liderilor UE din Consiliul European. Îl consider ultimul dintre marile fiare ale socialiștilor de modă veche din Europa. În afară de el, grupul Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European este format dintr-o masă neidentificabilă de centriști ale căror politici sunt toate la fel.
Asemănarea lor nu este o coincidență. Sociologul germano-britanic Ralph Dahrendorf a descris cândva secolul XX drept un secol social-democrat, iar descrierea sa este exactă. În majoritatea țărilor europene, centrul-dreapta era adesea văzut ca partidul natural de guvernare. Dar centrul-stânga a câștigat bătălia ideilor și și-a pierdut distinctivitatea. Excepția a fost Regatul Unit, unde Margaret Thatcher a îndepărtat Partidul Conservator de acest consens social-democrat din Europa continentală.
Acest consens a început cu radicali politici de talie mare, printre care Clement Attlee în Regatul Unit, Bruno Kreisky în Austria, Willy Brandt în Germania, Olof Palme în Suedia și François Mitterrand în Franța. Următoarea generație de lideri de centru-stânga au fost Tony Blair și Gerhard Schröder — ambii de succes și ambii discreditați.
Dar secolul social-democrat al lui Dahrendorf s-a încheiat. Printre colegii săi șterși, Sánchez este unul dintre puținii socialiști recognoscibili de modă veche din Europa. A ales lupte mari — cu Donald Trump pe tema Iranului și cu Benjamin Netanyahu pe tema Gaza. Trump a numit țara sa „o cauză pierdută" și un partener teribil în NATO. Netanyahu l-a acuzat că susține terorismul. Eu însumi nu sunt de acord cu politicile sale socialiste cu vehemență. Dar îl respect ca pe un politician real, spre deosebire de tipii de consens insuportabili care au guvernat UE în cea mai mare parte a acestui secol.
În octombrie, Sánchez a decis să convoace alegeri anticipate, care vor avea loc pe 29 noiembrie. La ultimele alegeri, acum trei ani, a reușit să rămână la putere împotriva șanselor. Atunci, marea sa temă de campanie a fost protejarea statului social. Există o șansă să piardă de data aceasta. Este la putere de opt ani, iar atmosfera peste tot în Europa este anti-incumbent. Șansele unei schimbări de guvern se micșorează.
Ceea ce a declanșat decizia sa de a convoca alegeri cu nouă luni mai devreme a fost criza de accesibilitate a locuințelor din Spania, o temă comună familiară oricui din Regatul Unit, din Germania și din părți ale SUA. În Spania, criza a atins momentul său simbolic odată cu evacuarea televizată a Maricarmenei Abascal, în vârstă de 87 de ani, din locuința sa din Madrid, unde locuise 70 de ani. A murit la scurt timp după evacuare. Criza locuințelor i-a dat lui Sánchez o armă cu care să lovească opoziția, care a respins măsurile sale de urgență privind locuințele, precum și o cauză prin care să-și mobilizeze propriii susținători.
Într-un mod ciudat, Sánchez îmi amintește de Schröder. Politicile lor nu puteau fi mai diferite. Dar erau tipuri similare de politicieni, ambii jucători politici cu mize mari. Ambii au reușit să smulgă o victorie neașteptată dintr-o înfrângere prezisă. Norocul lui Schröder s-a terminat în 2005, și se pare că același lucru i s-ar putea întâmpla acum lui Sánchez.
Alegerile sunt în prezent umbrite de accidentul feroviar de miercuri de lângă Toledo, la sud de Madrid. Cel puțin 69 de persoane au murit. Ziarul spaniol El País l-a numit o tragedie care rescrie campania electorală. Până atunci, socialiștii lui Sánchez erau pe val pentru a-și mobiliza susținătorii de bază și alte forțe progresiste de stânga. După accident, toate partidele și-au suspendat campaniile.
În afară de pierderea impulsului campaniei, există o problemă mai tulburătoare pentru Sánchez. Accidentul a aruncat o lumină asupra unui punct dureros al mandatului său. Ca și alte țări europene, Spania nu a investit suficient în infrastructura feroviară — inclusiv în siguranța feroviară.
Dar devine mai rău. Guvernul Sánchez a dat imediat vina pe eroarea umană pentru accident, dar ulterior a apărut o imagine mai sumbră. Înregistrări scurse din centrul de control al companiei feroviare sugerează o serie întreagă de defecțiuni ale sistemelor. Sistemul care supraveghează mișcările și vitezele trenurilor a ieșit din funcțiune; au existat probleme cu serviciul de comunicații feroviare, bazat pe standardul de telecomunicații GSM-R învechit; și au existat rapoarte despre o scădere de tensiune pe linia feroviară. Sistemul ar fi putut de asemenea să nu detecteze unde se aflau trenurile pe șine. Tot ceea ce învață spaniolii despre incident sugerează un sistem feroviar care nu este potrivit scopului și care ridică astfel întrebări tulburătoare despre deciziile de investiții ale guvernului spaniol.
Cu patru săptămâni până la alegeri, subiectul conversației în Spania s-a mutat de la locuințe la siguranța feroviară. Îngrijorător pentru Sánchez, oamenii încep să dea vina pe guvernul său pentru că nu a făcut suficient. La fel de îngrijorător, nu ar fi prima dată când un guvern spaniol pierde puterea în acest mod. În 2004, o bombă a explodat în gara Atocha din Madrid, ucigând 193 de persoane. Guvernul de centru-dreapta a dat imediat vina pe ETA, organizația separatistă bască. Dar acea versiune a fost aproape imediat demontată, atentatele fiind de fapt opera unei organizații legate de Al-Qaeda. Guvernul a pierdut alegerile în mare parte pentru că a mințit despre ceea ce s-a întâmplat — inflamând neîncrederea existentă.
Acea poveste ar trebui therefore să rămână o poveste de avertizare. Când evenimente ca acestea schimbă alegerile, este din cauza unei nemulțumiri subiacente. Accidentul feroviar de săptămâna trecută le-a amintit spaniolilor de o acumulare de crize, dintre care una este neglijarea infrastructurii lor de transport.
Și aceasta este cam imaginea și în alte țări europene. Franța are una dintre cele mai bune rețele feroviare din lume, o bijuterie a excelenței din sectorul public. Dar sub conducerea lui Emmanuel Macron, investițiile au secat. Trenurile germane erau celebre pentru punctualitatea lor, dar țara are acum unul dintre cele mai nesigure sisteme feroviare din Europa. Am avut recent o experiență suprarealistă în gara Dortmund din Germania, unde am auzit un flux constant de anunțuri în gară, fiecare o scuză pentru trenuri anulate sau întârziate. Pentru mulți europeni, sistemele de transport public disfuncționale sunt o realitate de zi cu zi.
Ce se întâmplă dacă Sánchez pierde alegerile? Politicienii de succes sunt adesea venerați de contemporanii lor. După ce Blair și Schröder au părăsit funcția, ambii au devenit figuri urâte. Intuiția mea este că și Sánchez va fi unul dintre aceștia. Istoria nu va vedea campania formidabilă, sau politicianul care s-a remarcat din mulțime, sau jucătorul politic cu mize mari. Generațiile viitoare vor fi interesate doar de moștenire. Îmi este greu să văd cum acea judecată va fi una măgulitoare. Acest lucru este valabil nu doar pentru Sánchez, ci și pentru ceilalți lideri europeni.
„Familiile nefericite ale Europei, în ciuda diferențelor lor, sunt în cele din urmă similare."
De aceea familiile nefericite ale Europei, în ciuda diferențelor lor, sunt în cele din urmă similare. Toate au eșuat să investească în infrastructura internă și securitate. De asemenea, au permis țărilor lor să devină prea dependente de alții. Grandilocvența lui Sánchez în politica externă ar fi putut fi mai credibilă dacă Spania nu ar fi ales să-și reducă cheltuielile pentru apărare, în ciuda țintelor de cheltuieli NATO pe care guvernele spaniole anterioare le-au acceptat.
Unele dintre problemele Spaniei, însă, merg mult mai departe. Țara nu are un istoric de investiții în știință și tehnologie; de fapt, ultima dată când un cetățean spaniol a primit un premiu Nobel pentru științe a fost în 1906. Aceasta nu este neapărat o veste proastă pentru Spania, care nu are o moștenire industrială veche care să o țină în loc. Spania ar fi putut deveni, dacă ar fi ales, un hotspot economic modern precum Texas. Câmpiile Spaniei sunt la fel de însorite și ieftine precum câmpiile Texasului.
Dar spre deosebire de Spania, Texasul a devenit un hotspot de investiții în IA sub forma construcției de centre de date. Spania a început să atragă unele investiții, dar nimic de amploarea celor din Texas. Se estimează că Texasul va primi anul acesta singur tot atâtea investiții cât întreaga investiție proiectată a Spaniei pentru perioada 2025-2030. Nimeni nu îl va învinui pe Sánchez pentru lipsa succesului științific spaniol, dar IA era un fruct la îndemână, lăsat în mare parte necopt.
Există și lucruri pozitive de spus despre Spania. Succesele din fotbalul masculin și feminin au ridicat fără îndoială statutul Spaniei în lume. Sánchez este cel mai recognoscibil politician spaniol de la José María Aznar. Creșterea economică a Spaniei arată mai bine decât cele ale altor țări europene, dacă nu te uiți mai atent și descoperi că se datorează în mare parte imigrației.
Când te uiți și mai atent, vezi că Spania, Franța, Germania și Italia sunt versiuni ale aceleiași povești. Pur și simplu nu mai este secolul lor.
