Uniunea Europeană și Statele Unite au finalizat un acord comercial controversat care impune un tarif de 15% pe majoritatea exporturilor europene către America, în timp ce SUA beneficiază de acces aproape nelimitat pe piața UE. Președintele american Donald Trump a salutat înțelegerea drept „cea mai mare dintre toate”, însă în Europa reacțiile sunt dominate de consternare. Deși s-a evitat impunerea unui tarif și mai dur de 30%, mulți oficiali și analiști europeni califică acordul drept o capitulare economică în fața Washingtonului. Cu concesii masive în domeniul energetic, militar și industrial, Bruxellesul pare să fi sacrificat autonomia economică a continentului pentru a menține accesul la piața americană — un preț pe care tot mai mulți europeni îl consideră inacceptabil, scrie Unherd
Ieri, Uniunea Europeană și Statele Unite au finalizat un acord comercial care impune un tarif de 15% pentru majoritatea exporturilor europene către America - un acord pe care președintele american Donald Trump l-a salutat triumfător drept „cel mai mare dintre toate”. Deși înțelegerea a evitat un tarif și mai dur, de 30%, amenințat anterior de Washington, mulți din Europa o consideră o înfrângere zdrobitoare - sau chiar o capitulare necondiționată - pentru Bruxelles.
Motivul este ușor de înțeles. Tariful de 15% aplicat mărfurilor europene care intră pe piața americană este semnificativ mai mare decât cei 10% pe care Bruxelles spera să-i negocieze. În același timp, așa cum a subliniat chiar Trump, Uniunea Europeană „și-a deschis țările la tarif zero” pentru exporturile americane. Esențial este faptul că oțelul și aluminiul europene vor continua să fie supuse unui tarif sufocant de 50% pe piața americană.
Această asimetrie pune producătorii europeni într-un dezavantaj sever, crescând costurile pentru industrii strategice precum cea auto, farmaceutică și a producției avansate - sectoare care stau la baza relației comerciale transatlantice de 1,97 trilioane de dolari. Așa-numitele măsuri de „reechilibrare” înclină clar terenul de joc în favoarea Statelor Unite, forțând economiile europene să suporte costuri mai mari doar pentru a-și păstra accesul la piețele americane.
Și mai grav, UE s-a angajat la investiții de 600 de miliarde de dolari în SUA, precum și la achiziții energetice pe termen lung în valoare de 750 de miliarde de dolari și la creșterea achizițiilor de echipamente militare americane. Acest lucru adâncește și mai mult dependența structurală a continentului de resursele energetice și capacitățile militare ale SUA.
Reacțiile politice din Europa au fost dure, ministrul francez Benjamin Haddad catalogând acordul drept „dezechilibrat”. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a încercat să prezinte înțelegerea drept un compromis pragmatic menit să evite un război comercial total, dar puțini au fost convinși. Așa cum a observat comentatorul geopolitic Arnaud Bertrand pe rețeaua X: „În schimbul tuturor acestor concesii și al extragerii avuției lor, UE nu primește… nimic. Asta nici măcar nu seamănă vag cu un acord între două puteri suverane egale. Pare mai degrabă genul de tratat inegal pe care puterile coloniale îl impuneau în secolul al XIX-lea - doar că de data asta, Europa este de partea celor dominați.”
Se pot desprinde câteva lecții. În primul rând, acordul ar trebui să spulbere definitiv mitul potrivit căruia UE își întărește statele membre crescându-le puterea de negociere. Timp de decenii, europenilor li s-a spus că doar prin transferul de suveranitate către un bloc supranațional vor putea avea suficientă greutate colectivă pentru a face față marilor puteri globale. Aceasta a fost întotdeauna o ficțiune convenabilă. În realitate, opusul este adevărat: UE erodează sistematic capacitatea națiunilor de a răspunde flexibil la provocările interne și externe, în funcție de propriile priorități economice și politice. Cadrul rigid al blocului - structura sa decizională birocratică și stratificată, lipsa cronică de responsabilitate democratică și reglementările sufocante - nu face decât să adâncească aceste slăbiciuni.
Prin închiderea națiunilor europene într-o cămașă de forță supranațională, Bruxellesul le-a lipsit de instrumentele suverane necesare pentru a-și apăra propriile interese - politici industriale independente, flexibilitate comercială și autonomie energetică. Mai mult, UE a fost întotdeauna atașată ideologic și strategic de atlantism, iar integrarea sa tot mai strânsă cu NATO din ultimii ani nu a făcut decât să adâncească subordonarea față de Statele Unite. Această aliniere a devenit penibil de evidentă sub conducerea Ursulei von der Leyen.
Rezultatul? Departe de a face Europa „mai puternică împreună”, UE a generat o pierdere fără precedent de influență și autonomie. Blocul european seamănă acum cu exact ceea ce pretindea că vrea să depășească: o colecție de state vasale, incapabile să urmeze o traiectorie independentă și tot mai reduse la rolul de protectorat economic al Washingtonului.
Trump nu greșește cu totul când acuză UE de practici comerciale incorecte. În ultimele două decenii, Bruxellesul a adoptat un model de creștere hipermarcatilist, bazat pe exporturi, care suprimă sistematic cererea internă pentru a stimula competitivitatea prețurilor pe scena globală și pentru a menține importurile la un nivel scăzut. Cu alte cuvinte, a prioritizat constant excedentele comerciale în detrimentul dezvoltării economice interne.
Acest model a avut un cost ridicat. Cetățenii europeni au plătit prețul prin salarii stagnante, locuri de muncă precare și servicii publice cronic subfinanțate. Între timp, partenerii comerciali ai UE - în special SUA - au fost nevoiți să absoarbă excedentele tot mai mari ale Europei, ceea ce a alimentat o relație economică globală tot mai dezechilibrată.
O reechilibrare era, într-adevăr, de mult necesară. Însă acest acord reprezintă cea mai proastă formă posibilă de reechilibrare. În loc să folosească acest moment pentru a-și regândi strategia economică fundamental greșită - prin creșterea salariilor europene, stimularea cererii interne și acceptarea faptului că exporturile ar putea deveni mai puțin competitive - UE a dublat miza pe exact modelul care i-a subminat reziliența economică. În loc să treacă la un model de creștere mai sănătos, orientat spre piața internă, Bruxellesul a ales să păstreze paradigma condusă de exporturi cu orice preț. Asta înseamnă acum expunerea bazei industriale europene la un val de importuri, accelerarea dezindustrializării și adâncirea dependenței de piețele externe.
