Ucraina este doar un câmp de luptă, adică un loc în care se desfășoară operațiuni militare care vizează însă alte efecte și alte ținte, spune expertul în strategie militară Bernard Wicht în media elvețiană Heidi News explicând care ar fi adevăratele obiective ale Rusiei în războiul din Ucraina dar și cele ale SUA, la rândul lor diferite de cele ale Europei.
Bernard Wicht este expert în strategie militară la Facultatea de Științe Politice a Universității din Lausanne, Elveția. Este autorul mai multor lucrări în domeniul geopolitic, în special despre transformarea statului modern, cea a instrumentului militar și apărarea cetățenilor.
În primele mele analize ale războiului ruso-ucrainean, m-am întrebat despre obiectivele pe termen scurt ale Rusiei și am rămas nedumerit cu privire la ceea ce ar putea realiza în Ucraina în cadrul operațiunilor militare în curs.
Trei scenarii mi s-au părut posibile:
- Demilitarizarea țării și apoi retragerea trupelor rusești... și apoi? (Ucraina rămâne un element al disputei);
- Anexarea întregii țări: o mlaștină asemănătoare Afganistanului (!);
- Anexarea anumitor teritorii pro-ruse, fără îndoială soluția cea mai rațională.
Cu toate acestea, nu am văzut foarte clar și mi s-a părut că Rusia este în pericol să se găsească într-un impas.
Rusia a pierdut cu adevărat războiul informațional?
Dar m-am înșelat pentru că, la fel ca majoritatea analiștilor occidentali, abordarea mea nu a fost la scara potrivită. Într-adevăr, a te limita la Ucraina este prea mic, prea regional, nu suficient de internațional-global. În mod similar, referirea la discursul lui Vladimir Putin despre dorința sa de a „demilitariza” și „denazifica” Ucraina nu ia în considerare maskirovka (mistificarea) care este o parte integrantă a gândirii strategice ruse.
Am ajuns rapid la concluzia că președintele ucrainean Volodimir Zelenski a câștigat avantajul în ceea ce privește imaginea și comunicarea și că rușii au neglijat acest aspect, regăsindu-se astfel prizonierii unei opinii publice mondiale complet ostile.
Moscova ar fi pierdut deja bătălia informațională.
Dacă președintele Zelensky demonstrează într-adevăr o mare măiestrie în ceea ce privește imaginea și comunicarea, să considerăm că Vladimir Putin a neglijat această dimensiune reprezintă, și aici, un punct de vedere foarte occidental influențat în mare măsură de mass-media și de viziunea lor maniheistă a „binelui” si a „răului” care ne cufundă într-un scenariu de la Hollywood cu Bruce Willis în rolul principal!
Adversarul lui Putin este sistemul, nu țara
Deci, dacă raționamentul doar în ceea ce privește „obiectivul Ucraina” se dovedește a fi prea scurt și dacă rușii nu au neglijat războiul informațional, care este cea mai potrivită analiză strategică pentru a înțelege miza acestui conflict?
Să reţinem mai întâi că, din punct de vedere geografic, Rusia este o ţară "mondială". Nici Europa de Vest, nici Statele Unite nu sunt. Gândirea strategică rusă se desfășoară astfel la nivel macro-spațial și macro-cultural. Ea preia realizările surorii sale mai mari, gândirea strategică sovietică având dezvoltat și conceptualizat ceea ce se numește nivelul operațional al războiului, care nu mai vizează în primul rând obiective militare tactice (trupe, echipamente, infrastructură etc.), ci adversarul ca un sistem.
Gândirea operativă nu ia în considerare inamicul dintr-un unghi strict militar, spre deosebire de doctrina clasică clausewitziană care vizează distrugerea forțelor armate inamice într-o mare bătălie de anihilare considerată ca fiind cheia victoriei. Gândirea operativă sovietică, apoi rusă, abordează adversarul dintr-o perspectivă sistemică: urmărește prăbușirea acestuia, nu în timpul unei mari bătălii decisive, ci prin acțiuni în profunzime.
Termenul de „adâncime” nu se referă neapărat la aparatul militar defensiv al adversarului (fortificații, centre logistice, rețele de comunicații), ci într-adevăr la toate structurile politice, socio-economice și culturale, precum și la infrastructurile care permit țării inamicului să functioneze. Această „profunzime” privește atât geografia, cât și psihologia colectivă a adversarului. Prin urmare, obiectivul urmărit este rareori punctual, este holistic.
O incapacitate a NATO
Ce înseamnă asta aici? Rusia nu caută simplul control al unui vecin recalcitrant, ea țintește „inamicul sistemic” căruia îi arată concret că nu numai că este pregătită, ci mai presus de toate este capabilă să ducă un război, inclusiv nuclear. Acest inamic sistemic este evident NATO, a cărui retorică războinică este invers proporțională cu mijloacele sale militare slabe. Rusia a putut observa această lipsă în timpul războiului din Siria (din 2011), unde capacitățile de intervenție occidentale s-au limitat la trimiterea câtorva contingente de forțe speciale în sprijinul milițiilor kurde. Unitățile ruse prezente în Siria au luat prizonieri și pe câțiva membri ai acestor unități (american, britanici și francezi), iar „mercenarii” companiei militare private ruse Wagner s-au confruntat, cu oarecare succes, cu Forțele Speciale americane. Rusia și-a putut face astfel o idee foarte concretă asupra limitelor operaționale severe ale NATO și a incapacității Alianței Atlantice de a conduce o operațiune militară de amploare, din cauza lipsei de personal și logistică.
De acolo, Vladimir Putin și statul său major și-au putut planifica intervenția în Ucraina, care este doar un câmp de luptă, adică un loc în care se desfășoară operațiuni militare care vizează însă alte efecte și alte ținte.
Când vine vorba de efecte, Rusia vrea să demonstreze că poate să declare un război convențional și să-l ducă la capăt. În fața acestei demonstrații de forță:
- NATO și Uniunea Europeană sunt „absente” din punct de vedere militar, singura posibilitate de acțiune fiind livrarea câtorva rachete antitanc curajoaselor forțe ucrainene (abandonate complet de mentorii lor ieri).
- Țările membre NATO situate în apropierea Ucrainei încep să trimită mesaje Moscovei pentru a asigura Rusia de neintervenția lor în conflict (România tocmai a făcut acest lucru, fără îndoială că vor urma și alții dacă acest lucru nu s-a făcut deja).
- Țările non-NATO (Georgia și Moldova) sunt îngrozite de perspectiva unei posibile intervenții rusești pe propriul teritoriu.
- Suedia și Finlanda fac primii pași către apropierea, sau chiar aderarea la NATO.
- Liderii europeni îl prezintă pe Vladimir Putin ca pe un „nebun” care ar putea să invadeze Europa de Vest.
Între timp, ucrainenii sunt lăsați la soarta lor, fără nicio perspectivă de a adera nici la NATO, nici la UE. Fără îndoială că acest abandon va lăsa o amprentă durabilă în conștiința colectivă a ucrainenilor. Pentru a parafraza celebra frază din perioada interbelică ("Cine este gata să moară pentru Danzig?"), astăzi în Europa de Vest „nimeni nu este gata să moară pentru Kiev”! Rușii au dobândit certitudinea acestui lucru.
Prin urmare, obiectivul principal al Rusiei devine perfect clar și consistent; este la o cu totul altă scară decât cea care vizează exclusiv demilitarizarea Ucrainei. Este vorba despre a inspira țările vecine și alți membri ai NATO cu teama de un mare război (aceasta se numește stupefacție în termeni strategici). Alianța Atlantică se află într-o stare de degradare militară atât de mare (cazul Bundeswehr-ului german este emblematic) încât nu este posibilă nicio operațiune militară majoră pentru ea... în următorii câțiva ani. Ea se găsește într-o postură pur defensivă, fără a fi totuși absolut sigură că își va putea garanta propria protecție în cazul unui atac.
Victoria rusă dar și... americană
Vladimir Putin și statul său major par așadar pe cale de a-și atinge adevăratul scop: nu destabilizarea Ucrainei (abandonată politic și militar), ci cea a Alianței Atlantice care va trebui fără îndoială să stea liniștită în următorii câțiva ani, poate chiar următorul deceniu, până când capacitățile sale operaționale își revin oarecum.
Să ne oprim și asupra atitudinii Statelor Unite de la izbucnirea războiului. În timp ce președintele Biden a fost foarte incisiv (ca să nu spun isteric) în chestiunea ucraineană de la preluarea mandatului, administrația sa a devenit brusc foarte discretă din 24 februarie. Desigur, Statele Unite sunt conștiente că, după Irak și Afganistan, nu mai au capacitatea de a se angaja într-un conflict major, cu atât mai puțin împotriva unei puteri precum Rusia. Dar cu siguranță acesta nu este singurul motiv. Guvernul Biden și-a atins și el obiectivele:
- odata cu razboiul din Ucraina, a reusit sa împiedice permanent orice apropiere intre Europa si Rusia;
- a reușit să priveze economia germană de gazul rusesc și astfel să o facă dependentă de resursele energetice americane (gaz, energie nucleară)
- și prin aceasta a reușit să subjuge complet economia europeană (dependentă de Germania) piețelor financiare dominate de dolar.
Și aici este important de subliniat o adevărată măiestrie strategică pe partea americană: toate aceste rezultate se obțin „fără a trage o singură lovitură de tun”! Generalul chinez Sun tzu l-ar admira.
Există așadar o singură concluzie posibilă: Europa de Vest pare a fi marele învins în toată această afacere!
Sursa: Bernard Wicht în Heidi News
