Mă trezesc în dangătul clopotului catedralei din vecinătate. Ies la micul dejun și mă întind la parole cu Piero, un bărbat abia sărit de cincizeci de ani, zâmbitor și afabil, o plăcere să-l ai în preajmă. Abia împlinise vârsta majoratului când tatăl său, încolțit de faliment, l-a sfătuit s-o șteargă în Estul european decomunizat. Și l-a ascultat pe bătrân, și a descins mai întâi în Ungaria, apoi în România, la Timișoara. Asta se petrecea prin 1990, în perioada aceea de deschidere a țărilor din fostul „lagăr comunist”. A ales ultima destinație, întrucât pricepea orișicât limba, iar românii i se păreau mai calzi, mai apropiați de felul său de a fi. Numai că afacerea pe care o plănuise a picat răsunător și s-a pomenit sărac lipit pământului. Nu a cedat, s-a mutat la Lugoj, a cunoscut-o pe Ramona și de aici încolo destinul i-a surâs. Curând, își înființa o firmă importantă de materiale de construcții, cu sucursală inclusiv în București, ce mai, o poveste de succes! Acum, cei doi soți și fiicele lor majore stau în majoritatea timpului în Castelrotto, continuând afacerea familiei, extinsă și în domeniul turismului rustic.
Din una în alta, mi se destăinuie că americanii cumpără de zor terenuri, clădiri, obiective economice în Italia. „Știi, mă bucură venirea lor, în definitiv ei sunt prima putere de pe planetă și noi n-avem decât de câștigat, deoarece nu-i puțin lucru să fii partenerul stăpânilor globului!” Îi dau dreptate, în ciuda părerii mele nicicum bună despre yankei... (Pe parcursul scurtei șederi, am mai tăifăsuit și cu alți localnici, care nu s-au ascuns să recunoască direct că țara lor e o colonie americană și că niciun guvern nu trece dacă nu are binecuvântarea Washingtonului... Sau că George Soros șade în dosul atâtor și atâtor matrapazlâcuri și diversiuni politico-mediatice... Vorbele lor m-au consolat întrucâtva, motiv să nu mă mai plâng că România e și ea un alt fel de scutlâc al „națiunii indispensabile”...Și m-au silit să iau în seamă altcumva o remarcă papiniană: „O națiune care nu are conștiință de sine mesianică e sortită pieirii”[1]... O conștiință abandonată de un mileniu și ceva, cu insignifiante și palide pauze de răbufnire națională, de descendenții împăraților romani, nu ?)
Încheiem brusc șueta și țuști în autocar, avem o zi încărcată, vom vizita împrejurimile lacului alpin Garda, al treilea din lume ca dimensiuni (cu o circumferință de 144 kilometri și cu o suprafață de 370 km2). Trecem prin Peschiera (Arilica, în denumirea veche), cu celebra-i cetate înconjurată de ape, ce mai tura-vura, un orășel de bătut cu pasul și de înnoptat romantic. Aici s-au descoperit șapte sate din epoca bronzului, cele mai importante fiind Imboccatura del Mincio și Bacino Marina, unde s-au găsit materiale ceramice și metalice. Ulterior, austriecii l-au cucerit și l-au condus până ce urmașii lui Cezar și-au cucerit independența, în 1861. De aceea și amprenta hanseatică a clădirilor, a desenului arhitectonic.
Câmpia se lungește leneșă la poalele munților și în zare se înalță turnul de la Solferino, ridicat în memoria eroilor sacrificați în bătălia purtată în 1859, împăratul Victor Emanuel ținând să-i cinstească printr-un monument. Mai mult, martor la sângeroasa confruntare, Jean Henry Dunant a decis să creeze Crucea Roșie... Că pe câmpul de luptă pieriseră aproximativ 40 000 de soldați dintr-un total de 300 000, alți 25 000 de răniți așteptând în brazdele reavene salvatorii, un ajutor ce l-a determinat pe elvețian, după acest Al Doilea Război Italian de Independență, să demareze proiectul de-o utilitate internațională de nimeni contestată, dimpotrivă .
Pe nesimțite, intrăm în Lazise, o altă mică bijuterie așezată pe malurile lacului. Străduțele poartă numele unor lideri pe pe care îi regăseam adesea în telejurnalele noastre de știri: Aldo Moro, Sandro Pertini... Coborâm și ne plimbăm pe faleză, printre cârduri leneșe de rațe domestice redate sălbăticiei. Cerul s-a înseninat și aș adăsta aici îndestul. Numai că trebuie să atingem și porțile comunei Sirmione, înghesuită pe o limbă de uscat în pântecul lichid al Lago di Garda. Ghidul, un român plecat de vreo trei decenii din Sighetul Marmației, ne lasă liberi circa trei ore, răgaz suficient ca să dau înconjor castelului Scaligero, bisericii Sfântului Petru și Grotei lui Catullus, precum și conacului deținut cândva de Giovanni Battista Meneghini, soțul dintâi al „Divinei”, cum era alintată Maria Callas. Zăbovesc nițel asupra tumultuoasei aventuri artistice a grecoaicei[2]. Astfel, în 1957, ea a fost prezentată Mariei Trivella la Conservatorul Național din Atena, aceasta amintindu-și că tânăra elevă era „o fată foarte grăsuță, purtând ochelari mari pentru miopie. Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberații melodioase, ca un carillon. Era, în orice caz, un fenomen uimitor, sau mai degrabă, un mare talent care necesita control, pregătire tehnică și disciplină strictă pentru a ajunge să strălucească la adevărata valoare”. Decizând să o mediteze gratuit pe viitoarea stea de operă, profesoara a înțeles rapid că eleva sa nu era o contralto, așa cum îi fusese prezentată, ci o soprană dramatică. În consecință, și-a concentrat efortul înspre îmbunătățirea calităților, ucenica lucrând „fără compromisuri, dedicată trup și suflet studiului. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau șase ore pe zi... În șase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul internațional de operă cu o muzicalitate extraordinară”[3]. Pe 11 aprilie 1938, la debutul său, Maria Callas a încheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca, ea mulțumind formatoarei, înzestrată cu un tact aparte și cu „o metodă franțuzească, care plasa vocea în nas, mai degrabă nazală... iar problema mea era că nu aveam tonuri joase, care sunt esențiale în belcanto... Iată unde am învățat tonurile joase”.
Ulterior, a studiat cu Elvira de Hidalgo, ultima amintindu-și cu plăcere de interpretarea callasiană din piesa Ocean, Monstru Uriaș: „Cascade de sunet extravagante, furtunoase, încă necontrolate, dar pline de dramă și emoție”.
Ca răspuns la ropotele elogioase, în 1968, Maria Callas i s-a confesat lordului Harewood: „De Hidalgo avea o pregătire cu adevărat bună, poate ultima cu adevărat bună, în bel canto. Ca tânără de 13 ani, am fost imediat aruncată în brațele sale, însemnând că am învățat secretele bel canto-ului, care, așa cum știți, nu înseamnă doar a cânta frumos. Este un studiu foarte dificil; este un fel de haină strâmtă pe care trebuie să ți-o pui, chiar dacă îți place sau nu. Trebuie să înveți să citești, să scrii, să formezi fraze, cât de bine poți, să cazi, să te rănești, să revii mereu pe picioarele tale. De Hidalgo avea o metodă, care era adevărata metodă de a învăța bel canto, în care indiferent cât de mare este o voce, trebuie făcută ușoară, trebuie prelucrată într-o maniera flexibilă, niciodată să nu atârne în jos. Este o metodă de a menține vocea ușoară și flexibilă și de a împinge instrumentul într-o zonă unde să nu fie prea zgomotos, ci rezonant. Mai este și studiul scalelor, trilurilor, înfloriturilor specifice bel canto, care sunt un limbaj de sine stătător”. Nici ultima nu se lăsa mai prejos în a-și măguli eleva: „Un fenomen... Obișnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele și tenorii... Era capabilă de orice”.
La 27 iunie 1947, Maria Callas a revenit în Italia, însoțită de basul Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia l-a cunoscut pe Giovanni Zanatello, directorul artistic al „Arenei” din Verona, care, vrăjit de vocea ei, îi încredințează rolul principal în opera La Gioconda de Ponchielli. Aici, îl întâlnește pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și amator de muzică, cu care se căsătorește la 21 aprilie 1949, deși diferența de vârstă dintre ei era de 37 de ani. Impresariată de însuși soțul său, Maria Callas obține în 1948 rolul principal din opera Norma de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În decembrie 1951 inaugurează stagiunea lirică la „Teatro alla Scala" din Milano cu opera I vespri siciliani de Verdi. Au urmat turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, ca și la „Metropolitan Opera" din New York, „Covent Garden" din Londra, cu operele Lucia di Lammermoor de Donizetti, Aida, Il Trovatore, La Traviata de Verdi, Norma de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră Arturo Toscanini s-a declarat cucerit de vocea ei și a vrut s-o distribuie în Macbeth de Verdi, dar opera nu a fost inclusă în programul „Scalei". Viața Mariei Callas se schimbă brusc, împărțită între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimentale cu faimosul regizor Luchino Visconti și cu directorul de scenă Franco Zeffirelli, ori cu tenorul Giuseppe di Stefano.
În anul 1959, a fost invitată de Aristotel Onassis într-o croazieră pe yacht-ul său „Christina", împreună cu personalități ale protipendadei internaționale, împrejurare în care s-a despărțit de Meneghini și a cucerit titlul de amantă oficială a compatriotului ei, o pasiune „distructivă și violentă", cum ne-a mărturisit ulterior. Gelos peste măsură, bogatul armator a ținut-o departe de activitatea artistică, însă, la insistențele lui Zeffirelli, a reapărut pe scenă în 1964 cu Tosca ,la „Covent Garden" (Londra), și apoi cu Norma, la Paris, însă vocea sa își pierduse strălucirea de altădată. A cântat din nou în 1965, în Tosca, la New York, după care a urmat declinul, la Roma fiind silită, de pildă, să întrerupă spectacolul Norma, după actul al II-lea, așa încât reprezentația de la Londra, cu Tosca, a însemnat ultima ei apariție într-un spectacol de operă. Nici în viața privată nu i-a fost mai bine, Onassis părăsind-o pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy, asasinat la Dallas. În 1973 a mai întreprins un turneu mondial de concerte, un fel de „cântec de lebădă”, împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, încheiat în 1974 la Sapporo, în Japonia, dar Maria Callas nu mai era decât umbra celei care entuziasma publicul. A urmat inevitabilul declic, s-a retras la Paris, a trăit în singurătate, aproape uitată de lume, și s-a stins la 16 septembrie 1977 în vârstă de 53 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare (se bănuiește că un atac de cord i-a grăbit sfârșitul). A fost incinerată la cimitirul Père Lachaise (după dorința sa), cenușa fiindu-i împrăștiată în Marea Egee, lângă țărmul elen, în vara anului 1979. Gloria nu iartă pe nimeni, prețul plătit e ucigător, adesea…
Întârzii nițel pe plaja stâncoasă și mă las în voia simțurilor, în starea de beatitudine la care tânjim cu toții. Câtă risipă de inspirație au mai vădit ziditorii Italiei, mă minunez întruna... Și, totuși, la ce le-a folosit puzderia de palate zărite pretutindeni ? Ca semn al puterii, al forței financiare și politice, la ce altceva ? îmi potolesc singur uimirea revoltată. Dintotdeauna, individul nu s-a dat în lături de la nimic ca să-și exhibe bogăția, superioritatea, să le-o fluture cu mândrie tuturor și să le transmită astfel că el este capo di tuti capi...
Dar ce relaxați sunt italienii provinciali, îmi dau impresia că viețuiesc într-o bulă care nu are nimic comun cu lumea noastră nebună, nebună, depresivă, chiar ! Nu se grăbesc, nu ridică tonul, nu claxonează coleric, nimic nu-i irită și nu-i scoate din calmul lor ancestral, nicidecum simulat. Îi invidiez, însă nu m-aș strămuta niciodată din bazarul balcanic hărăzit să-mi fie casă pe vecie!
Altminteri, travestiți cu ghiotura... „Când eram copil, ne dezvăluie Karl Lagerfeld, am întrebat-o pe mama ce înseamnă homosexualitatea. Mi-a răspuns că e ca o culoare a părului. Nu înseamnă nimic. Nu e o problemă.” Haida-de, cum să nu însemne nimic? Este negarea însăși a naturii umane, afrontul brutal și insolent adus ei ! Nu mă huliți, îmi recunosc deviaționismul de la dogma noii corectitudini politice și îmi asum consecințele!
Mi s-a făcut foame. Ochesc un restaurant cu mese afară. Alături, un localnic spilcuit comandă un martini și brusc îmi amintesc de o confesiune faulkneriană: „După ce beau un martini, mă simt mai mare, mai înțelept, mai înalt. După ce îl beau pe al doilea, mă simt fără egal. După asta, nimic nu-mi mai stă în cale”[4]... Mustăcesc încurcat, căci eu n-am experimentat încă licoarea cu pricina ! Nu de alta, îmi e îndestul cum sunt, nu vreau să mă simt fără egal, ferește-mă Sfinte Sisoe de trufie! Un altul, de la marginea terasei, se „opărește cu whisky”[5], absorbit de „muzica smântânoasă”[6] revărsată în surdină din smartphone...
Ne întoarcem la hotel în amurg... Amân îndestul retragerea în cameră, sedus iremediabil de atmosfera patriarhală a locului... Trăiesc asfințitul cu o voluptate tot mai rar regăsită... Dumnezeule, ce răsărit de lună, acest „soare lupesc”[7] ! Apropo, Piero mă avertizează că în codrii de pe dealurile ce străjuiesc orizontul s-au înmulțit lupii și vai de țăranii crescători de vite... Să-i propun un schimb, urși contra lupi?... Noapte bună !
