Aterizez la Salonic. Aerul frige, iar totul parcă a încremenit; o frunză, una măcar!, nu se mișcă. Până la Hanioti, aflat la o azvârlitură de băț, am cam o oră de mers cu mașina. În cea mai mare parte pe autostadă, vreo 80 de kilometri. Privesc curios în jur. Peisajul n-are nimic spectaculos, livezi de măslini, lanuri de floarea-soarelui și pâlcuri de plopi chirciți de-a valma în arșița secătuitoare.
Ajung în sătucul cu câteva sute de suflete, până-n-tr-o mie, dacă e să luăm în serios informațiile oficiale. Brambureala arhitectonică, deloc străină grecilor, îmi zgârie retina. Un furnicar de turiști îmbrăcați sumar și exasperant de gălăgioși așteaptă să mă devoreze. Mă crispez deodată și mă gândesc la imigranții cretani din Hania, pribegiți în acest locșor al peninsulei cea primitoare. Ce-or fi găsit aici, atunci, demult, când au întemeiat așezarea ce le poartă numele? Liniște, desigur, un sol mai mănos și o climă mai cumsecade decât în insula lui Nikos Kazantzakis. Astăzi, însă, Hanioti este doar o destinație turistică, asaltată an de an de zeci de mii de iubitori de soare și de mare, de inși înnebuniți să se uite pe ei înșiși, tolăniți pe un șezlong și pierduți în mulțimea amorfă a hedoniștilor postmoderni.
O zbughesc ca un puști neastâmpărat la plajă, înainte de a-mi despacheta lucrurile. Brr, ce oroare! Trupuri înghesuite pe o fâșie îngustă de pietre și o hărmălaie de nedescris. Doamne, fii bun cu mine și trimite-mă altundeva! îl rog disperat pe Cel de Sus. El nu mă aude și nici nu mă mir, așa că mă pomenesc urlând furios înspre viesparul uman: „În locuri publice, respectă-i pe cei dimprejur și nu vorbi prea tare!” Geaba, nimeni nu se sinchisește de apelul meu disperat...
*
A doua zi, dis-de-dimineață, o iau către Glarokavos, povățuit de localnici. Între Pefkohori și Paliouri, găsesc o limbă de nisip fin, într-un golfuleț mărginit de verdeață, ideal pentru tocat timpul în exces. Apa este limpede și caldă, ispititoare. Nu rezist și-i sar în brațele lichid-senzuale. Ea mă primește ca o femeie înfrigurată să-mi aprindă carnea amorțită. Cad pradă extazului epidermic și visez că sunt veșnic, că moartea nu mă va atinge vreodată. Ies golit pe dinlăuntru și mă întind în aerul dogoritor. La doi pași de mine, un bărbat cu trăsături domoale și distinse. Nu cred să aibă peste cincizeci de ani. Se ridică în picioare bălăbănindu-se și observ că partea stângă îi e complet paralizată, probabil un accident vascular cerebral. Soția sa îl sprijină să nu cadă în gol și cei doi pășesc poticnit spre tivul mării. Se opresc o clipă, ca să-și dreagă răsuflarea, și o pornesc în larg. Amândoi râd cu o delicatețe nesimulată, atenți la valurile nărăvașe, gata să-i răstoarne. Dumnezeule, de câtă afecțiune este în stare femeia aceasta, căznită de soartă să-și îngrjească soțul mutilat de nenoroc! Îl cuprinde de mijloc, îl întinde ușor pe spate, cu mișcări descompuse, și plutesc astfel minute în șir, nedezlipiți, ca doi nuferi înfloriți... Lacrimile mi se strâng zgrunțuroase, mai, mai să se rostogolească pe obrazu-mi tremurând. Le potolesc cu greutate. Femeia și bărbatul își termină ședința acvatică. O fată și-un băiat trecuți de majorat sar să-i ajute. Sunt odraslele lor. Plâng pe înfundate și implor zeii din Olimp să se îndure de noi, bieții pământeni.
Adorm chinuit, imaginea prea încercatului cuplu nu mă părăsește și-mi ferfenițește noaptea. Adorm spasmodic. Visez. Se făcea că sunt vraci și că-l vindecam de beteșugul amorțirii pe semenul meu lovit de crunta nenorocire. Cum mai zâmbea, cum își mai pipăia uimit partea retrezită la viață... Nici nu s-a luminat de-a binelea, că am și tulit-o la plajă, poate n-a fost o simplă întâmplare onirică. M-am înșelat, bărbatul infirm era la fel... „Zei blestemați, să umblați de-a pururi de-a bușilea !” m-am pomenit strigând aiurea și în van. Dar din Olimp nu mi-a răspuns nimeni...
*
Taverna s-a umplut de burți flămânde. Chelnerii, loviți iremediabil de amocul balcanic, nu se grăbesc neam. În definitiv, vara e lungă, iar clienții sunt în vacanță, la huzur, ce atâta zor ?! Cercetez din reflex profesional figurile ce mă înconjoară și încerc să le ghicesc cetățenia, ocupația, obiceiurile... Un joc la care mă dedau oriunde și oricând, de unde și aparenta mea absență, senzația de abulie pe care o degaj în astfel de situații. Chipurile vecinilor s-au relaxat ca la comandă și tăifăsuiesc destinse, fără să bage în seamă lentoarea ospătarilor băștinași. Când li se așază pe masă platourile cu bunătăți locale, expresia li se schimbă brusc, de la apatie la ochiade pofticioase și nerăbdătoare. Dintr-odată, își scot smartphone-urile și țac-țac poza cu preparatele culinare pregătite să fie înfulecate de barbarii globalizării.
Bleah, dezgustător gest! Mai cu seamă că-i repetat mecanic și nătâng de o turmă de indivizi interșanjabili și universali prin moravuri și năravuri. S-a dus naiba pofta mea de mâncare...
*
Păcătos ca toți muritorii, cad ispitei și mă holbez cu nesaț la afroditele cu trupuri de amforă întinse pe prosoape. Nici nu sunt multe astfel de exemplare. Conștiente de splendoarea lor carnală, diavolițele se mișcă anume să te trimită direct în ... Iad. Cum să-ți dezlipești ochii de pe pulpele acelea zvelte, arămite de soare ? Ah, și coapsele, și șoldurile unduitoare !... La urma urmei, „nu trebuie să credem că în această ultimă îndeletnicire se ascunde vreo vulgaritate. Ar fi ca și cum am critica pe cineva care se duce la galeriile de artă, sau la concerte.”[1] Ca și personajul lui Steinbeck, și mie îmi place să admir picioarele femeilor înadins dezgolite. Așa că îmi continui periplul vizual prin provocatoarea... galerie de artă deschisă publicului larg, amorezat de frumos. Un public nepervertit de sloganurile toxice cu nuanțe... rogvaiv.
„O , nu ! Tu, splendidă fiinţă,
O altfel de osândă ai;
Te-aşteaptă-o altă suferinţă,
Şi altfel de-ncântări şi trai;
Tu lasă vechile dorinţi.”[2]
Deocamdată, lasă-te atinsă de privirile întărâtate ale bărbatului, la naiba cu genurile...
*
Poposesc în Kalithea, pe plaja hotelului Alexandru cel Mare, Lefki Peristera. Ca și dincolo, puzderie de români. Unul dintre ei, leat cu mine, își mărturisește dezamăgirea pentru mersul postdecembrist al României. „Ați bătut la o ușă deschisă”, îi zic și ne trezim că punem țara la cale, ca orice mitici. Ne dezmeticim și încingem o partidă de table, sătui de dulcea trândăveală. În peninsula în care s-a născut Aristotel, nu orișiunde ! Și ne rugăm ca zarurile istoriei să se răsucească și în favoarea bietei Valahii...
*
Șed pe faleza Mării Egee și mă înfrupt lacom din înserarea ce se prelinge languros. „Cerul, care cu vreo jumătate de oră înainte fusese absolut senin, începuse să împingă spre răsărit niște zdrenţe de nori; norii, în formă de ţigări sau de creioane, erau alb-negri la început, când încă pluteau de-a lungul țărmului, apoi, când îşi schimbau traiectoria către oraș, deveneau roşietici, pentru ca, la sfârșit, când se înşirau pe deasupra râului, să fie de un violet strălucitor.”[3] Râul nu există în secvența haniotiană, însă închipuirea nu cunoaște limite...De undeva, din apropiere, răsună laitmotivul muzical din celebrul film Zorba grecul. Ciulesc urechile și descopăr cu încântare că motivul pus pe note de nemuritorul Mikis Teodorakis, care crește în intensitate așijderea unei furtuni, are aceeași uniformitate repetitiv-progresivă cu melodia Bolero-ului ravelian, singurele elemente de varietate derivând din efectele orchestrative. Și de câte ori le-am ascultat pe amândouă fără să remarc asemănarea cu pricina... Sper să nu fi zbârcit-o, prins în hățișul unor explicații tehnice complicate, cu toate că nu sunt specialist în domeniu, însă mi-am urmat urechea, defel muzicală, recunosc !
*
S-a isprăvit vacanța în Calchidia. Aeroportul din Salonic este la fel de aglomerat. Patru puștoaice botoxate și boite vulgar își fac un selfie. Ca la un semnal doar de ele auzit, își țuguie buzele după moda pițipoancelor de care nu mai e chip să scăpăm vreodată. Patru guri mimând orgasmul, într-o lume aculturalizată ostentativ, obsedată de sex și distracție. Mă așez pe un scaun și scrutez încăperea. O mamă își aduce de mână băieții gemeni, doi puști de 12-13 ani, îmbrăcați aidoma. Nu le dă drumul din strânsoare un minut, ca un jandarm zelos. În cele din urmă mă lămuresc – adolescenții au un handicap mintal și au nevoie de ocrotire permanentă. „De ce, Sfântă Fecioară, de ce ai pedepsit-o în asemenea hal? Ce păcate are de ispășit sărmana ? Chiar ți-ai pierdut mila ?” o iau la refec pe Preaneprihănita. Zadarnic, din tavan nu se prelinge un diftong. Un popă de-al nostru se fâțâie de colo-colo, indiferent la drama celor trei suflete stâlcite de grația divină, mama ei de grație ! Nu-mi iau ochii de la ei, o pasăre cu aripile frânte pentru totdeauna, condamnate iremediabil la nezbor...
*
Mă întorc acasă cărând în spinare, ca un Sisif vecinic, tablourile de-o tristețe sfâșietoare ale celor șapte nefericiți încăpățânându-se să trăiască normal, ca și cum nu ar fi mușcați de fiara lacomă a suferinței. De ce, Maică Precistă, de ce? În locul răspunsului dorit, o voce pământeană năvălește să-mi spargă timpanele. O recunosc dintr-o mie, e a chilianului Roberto Bolaño, un nonconformist mort prematur. Scriitorul mă fixează cu o uitătură insolentă și mă biciuiește cu niște vorbe ce m-au înghețat: „Secretul constă în a le asigura şi oamenilor cu venituri mici o înmormântare decentă, aş spune chiar elegantă (la chestia asta, credeţi-mă, francezii sunt neîntrecuţi), o înmormântare burgheză pentru mica burghezie şi o înmormântare mic-burgheză pentru proletari, în asta stă secretul, nu doar cel al oficiilor de pompe funebre, ci al vieţii în general!"[4]
Pfu, viața ca un oficiu de pompe funebre, asta da revelație estivală!
