Uite, trece timpul, o repriză şi ceva din meciul Israel – România şi după cum decurge jocul sunt pus să mă gândesc la pacea şi prietenia dintre cele două popoare. Altfel nu-mi explic cum jucătorii noştri aflaţi de nenumărate ori în situaţii ideale de a înscrie au preferat varianta ratării, când aveau în picior altele două. Prima: să împingă mingea în poartă şi a doua: să paseze unui coechipier care să o bage în plasă. Dacă mai punem la socoteală şi comentariul colegului Florin D. Mitu – comenta din studioul Televiziunii, nu-i aşa? – de parcă pe teren jucau Şoimii Sibiu cu Semănătoarea, dar… uite acuş-acuş a înscris Marius Lăcătuş. Dar a dracu’ mingea aia, în timp ce se îndrepta spre poartă, îţi dădea impresia că o s-o ocolească. În ultima secundă parcă, mingea s-a hotărât – noi dacă nu stăm cu sufletul la gură până în ultimul moment, nu suntem noi! – să intre în poartă. Dar n-aţi-o frântă Margărite, atunci când echipa noastră se afla în teren, dar de fapt era plecată la vestiare, a venit, firesc, golul israelienilor. Şi cam atât. Şi acum, la sfârşitul meciului, daţi-mi voie, stimaţi microbişti, să pun şi eu ca omul necăjit câteva întrebări: Unde fuseşi, Jeane? Unde fuseşi, Dorinele? Unde fuseşi, Gâlcă? Unde fuseşi, Dan Petrescu? Unde fuseşi, Ilie Dumitrescu? Unde fuseşi, Gică Craioveanu? Unde? Pe margine?!? Păi, spune domnule aşa, că eu credeam că eşti pe teren şi era să-l cert pe domnul general Anghel Iordănescu! Una peste alta, de când suntem noi pe Pământ, dacă avem ceva care ar trebui să fie numai al nostru, nu ne lasă inima şi împărţim la toată lumea. Aseară la Tel Aviv, ce să mai vorbim, a fost – vorba lui Mitu – unu la unu… pentru israelieni. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
