A fost odată un terorist. Şi el ar fi fost un mare terorist dacă n-ar fi fost ungur. Nu e nimeni perfect, totuşi, ar fi bine ca fiecare să vorbească pentru el. Şi el, teroristu’ lu’ peşte, avea şi nu avea bombă, o avea, dar nu era la el, era într-o cutie, dar în cutie nu era o bombă era o jucărie, era o artificie. Şi erau nişte oameni buni, de unde puteau ei fi, dacă nu de la SRI, care ştiau de 2 luni, de fapt de o lună şi 29 de zile, că el o să facă o bombă pe care o s-o detoneze. Când? Pe 15 martie? De ziua lui Cioloş? De ziua lui Michael Jackson? Nu, aţi ghicit, fir-ar mama lui de ungur, tocmai de Ziua Naţională a României. Să omoare, să moară mulţi unguri tocmai atunci, în semn de protest. Numai că bomba n-a fost asamblată ca să poa’ să fie amplasată sau exact când a vrut s-o detoneze prin telefon a venit ton de ocupat şi, atunci, antiteroriştii au apărut ca din senin, i-au pus gluga pe cap şi bomba n-a mai explodat. Da’ a explodat la televizor şi atunci au apărut foarte mulţi specialişti în explozibil, în terorism de artificii şi alte propoziţii, şi, abia atunci că pentru a exploda o bombă e nevoie de o bombă şi de un terorist. Şi, cu cât explicau ei mai tare ce înseamnă teroristu’ lu’ peşte am înţeles că nu aveam nici bombă şi nici terorist. Dar totuşi ceva s-a întâmplat, au ieşit ungurii în stradă să protesteze, să-l elibereze pe teroristu’ lu’ peşte, cum că acesta e un om de cultură care se ocupă cu ce altceva, cu cultura, şi el pe 1 decembrie nu voia să facă altceva decât să împrăştie cultura prin oraş.
