Tânguire de primăvară

19 Mar 2018 | scris de Marian Nazat
Tânguire de primăvară

 O altă primăvară, o altă aripă deschisă spre zbor… Anotimpul acesta are ceva din efervescența mustului… Lumea începe deodată să forfotească, să bolborosească, trezită la simțiri după gerurile înnegurate  ale iernii.

 Gust pe îndelete o  poezie…

„ Am să-ncep o călătorie,

către sud, către  sud, cum îți place ție.

 Pe frunte-mi să-mi pun viorele,

 șopârle-n loc de salbe nourele,

 șopârle verzi, din verzile păduri,

 vor înălța fierbințile lor  guri

 pân´ la urechea mea să-mi dea povețe,

 ziua  și noaptea drumul să mă-nvețe.”(1)

 Stau tolănit pe o prispă mângâiată  de soarele necopt, încă în pârg, și îmi imaginez  dialogul  cu ea...

- Ziua de azi e mai blândă cu mine. Sau,  poate, sunt eu mai blând cu mine însumi. Am citit ceva care m-a scos din văgăunile  lăuntrice și astfel m-am regăsit. Ascultă !

„Trup de femeie, coline albe, coapse albe, ești asemenea unei lumi, așternut în supunere.

Trupul meu aspru,  agrest, sapă în tine și face o sămânță să răsară în adâncul pământului…” (2)

- E minunat chilianul ăsta, îl ador ! Și cum te-ai regăsit ?

- Mă obligi la mărturisiri, e mult de spus… Am  stat față în față cu dorințele, căutările, temerile, suferințele și, la final, cu blazările  mele.

- Auzi, resemnarea, blazarea, ca să te citez, e  capitulare sau înțelepciune ? Ori capitulare înțeleaptă ?

- Lasă-mă o clipă să mă lămuresc… Cred că e o trezire din vârtejul vieții și o scufundare în adâncul propriei tale ființe, de unde scoți cu ciutura  prisosire de emoții. Sleit pe dinăuntru, te cocoți pe cumpăna rațiunii și de-acolo te uiți împrejur cu detașare, cu serenitate. Da, asta  e: o  renunțare  la lupta  interioară pentru  o altfel de înțelegere a infinitului !

- Dar, fără suflet, totul se transformă  în pustiu și la ce-ți folosește priceperea filozofică a unei întinderi moarte ? Pustiul e chipul însuși al  fatalității…

- Te înșeli, pustiul are o pulsatilitate a lui misterioasă și sălbatică, cu  legi și reguli dure, nu-i un cadavru ros de viermi cum se iluzionează  atâția ! Pustiul te ajută să-ți  redescoperi sinele rătăcit în aglomerațiile de asfalt.

- Nu m-ai convins,  ai grijă să  nu te orbească praful stârnit de vânturile pustiului, furtunile de nisip ! Privește în afara ta, au reînviat câmpurile, copacii, cerul, oamenii, nu te preface că nu vezi !

- Oricum, cine mai are nevoie de purtători de suflete, unde mai au  loc ei într-o lume  cinică și pragmatică ? Sufletul pare din ce în ce mai mult o infirmitate, o tumoră canceroasă !

- Iarăși te înșeli ! Au loc, cum să n-aibă loc ? În sufletele celor care încă le mai au… Chiar  nu auzi cum suspină  aerul ?

 „Dragostea mea,

 ancoră grea,

 ține-mă strâns,

 toate mă dor,

 gura, de dor,

ochii, de plâns.” (3)

- Sunt într-atât de blazat, de împăcat cu efemeritatea, cu precaritatea noastră încât  nu mai aud decât bocetele de pe marginea mormintelor ce înmuguresc și ele primăvara. Iar „Marginea mormântului  e o linie de bilanț, o linie care merge în infinit…”(4 ) Ah, blestemata moarte, pârdalnica,  nenorocita, pârâtă și de neamțul (5) ăla  genial cum că ar fi „o torță prăvălită într-o prăpastie și a cărei lumină nu face decât să arate cât e prăpastia  de adâncă” !  Dar nu la fel e și luciditatea ?

 La  naiba, a venit primăvara !

(1) Magda Isanos
(2) Pablo Neruda

(3) Nina Cassian
(2) Alexandru Mironescu
(3) Erich Maria Remarque

 

 

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

Alte stiri din Editorial

Ultima oră