Potopul nu ştie decât o singură limbă. Cea a morţii. Obişnuiţi să vedem seară de seară, pe micul ecran, dezlănţuirea naturii – incendii, inundaţii – departe de noi, aproape că nu mai reacţionăm, în vreun fel, la vedera acestora. Aseară, însă, văzând prăpădul de pe pământul românesc numit Basarabia, ne-am făcut mai mici în fotoliul de unde priveam imaginile televiziunii din Chişinău, chircindu-ne odată cu sufletul. Aflaţi în faţa camerelor de luat vederi, (vederi bune de trimis în lume doar pentru a o înspăimânta), basarabenii, cuprinşi de deznădejde, cu gândurile luate şi împrăştiate o dată cu copilul din faşă ori cu vita din ogradă, de valurile ucigaşe, îşi plângeau soarta într-o singură limbă: limba română. Spre disperarea dlui Snegur, care vorbeşte „moldoveneşte” din tată-n fiu, din Prut până-n Sangheli. Dar, n-are a face una cu alta! Fraţii basarabeni au cerut sprijin internaţional şi ar fi bine ca statul român să fie primul care să le întindă o mână de ajutor. Că va fi aşa, n-am nici o îndoială, căci, aşa cum scriam şi în pagina întâi, „sângele apă nu se face!...” Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
