Au trecut cinci ani. Ei şi? Revoluţia s-a fărâmiţat în bucăţi aşa de mici, că aproape nici nu le mai putem vedea. O bucăţică de revoluţie, mică, mică, stă aşa, ca proasta şi se uită în vitrina cu cârnaţi şi caltaboşi, alta s-a proţăpit pe un calorifer şi nu mai vrea să se dea jos de acolo până la primăvară. Alta cică, e mai hoaţă dacă se înghesuie prin toate mijloacele de transport, ba se mai găseşte câte un „revoluţionar” să-ţi întoarcă buzunarele pe dos, că de luat din ele ceva, vorba aia, canci. O altă bucăţică mică de revoluţie aşteaptă ca fraiera să-i dea Crin Halaicu casă. Asta-i băiat deştept însă, bagă textul ăla: Unde ai văzut tu să existe în lumea asta casă pentru revoluţie?!” şi îţi închide gura. Cele mai triste bucăţele din revoluţia nostră sunt cele care au intrat în şomaj şi mai au pe lângă ele alte două-trei revoluţii mai micuţe de hrănit. Dar, ca în toată lumea asta, că aşa e ea, există şi nişte bucăţi de revoluţie care stau cu burţile în sus, şi atunci când nu fac asta, culmea, auzi, stau în nişte Mercedes-uri de mai toată frumuseţea. Priviţi-le cu atenţie pe-astea din urmă, că eu cred că nu sunt bucăţi de lovitură de stat. Nu ştiu ce dracu’ m-a găsit şi ieri, când făceam curăţenie prin casă, mi-am pus întrebarea: „Dar bucăţica mea de revoluţie, unde e? Şi m-am apucat s-o caut prin toată casa însă nimic. Atunci, nervos, mi-am luat frumuşel sacoşa şi am plecat croit să cumpăr una. Că nu aveam eu bani să cumpăr una mare, frumoasă, ca ăia din decembrie ’89, asta e deja altă problemă. Aşa că, timid, m-am apropiat de tejghea şi am cerut politicos: „Daţi-mi, vă rog frumos, o revoluţie”. Spre surprinderea mea, vânzătoarea chiar mi-a dat una, întrebându-mă dacă vreau să mi-o taie în bucăţele. Am refuzat-o speriat, de gândul că ar putea să strice frumuseţe de revoluţie – era mare, frumoasă, aproape la fel ca aia din decembrie ’89 – şi am băgat-o în sacoşă. Am plecat acasă fericit că iată, acum, după ce au trecut cinci ani, am din nou revoluţia mea. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
