În a doua jumătate a lunii noiembrie 2026, în China, la Shenzhen, este probabil să aibă loc o întâlnire a președinților Chinei, Rusiei și SUA, care mai mult ca sigur vor încerca să găsească o soluție pentru a se ajunge la pace în Ucraina, și fără îndoială vor aborda problematica unei noi ordini globale. În cele ce urmează sunt câteva gânduri adresate acestora cu speranța că le pot fi de folos.
DE LA PACE LA RĂZBOI
În acest context, a intervenit SUA prin acțiunea Departamentului de Stat inspirată de Victoria Nuland, care, a reînviat doctrina Brzezinski, cu scopul dublu de a distruge posibilitatea apariției unei antante euro-asiatice având ca pivot Ucraina și de a rupe definitiv și radical pe aceasta de Rusia, nu numai prin aducerea ei în NATO, ci și prin punerea ei sub conducerea unor forțe politice de extremă dreaptă, adepte ale unui naționalism fundamentalist de factură nazistă.
După ce prima încercare reprezentată de „Revoluția portocalie” din 2004 a eșuat din cauza intervenției moderatoare a președinților Poloniei și Lituaniei, Alexander Kwasniewski și respectiv Valdas Adamkus, precum și flexibilității și abilității diplomatice a președinților Ucrainei și Rusiei, Leonid Kucima și respectiv Vladimir Putin, cea de a doua, mai radicală, s-a soldat, în 2014, cu o lovitură de stat reușită, aptă a deschide calea către o guvernare ucraineană militant rusofobă și către extinderea NATO, inițial de facto, înainte de a deveni de iure, până la frontiera ucraineano-rusă.
Ceea ce a urmat a confirmat avertismentele Moscovei: i. Crimeea a fost imediat anexată Federației Ruse, după un referendum organizat rapid în prezența forțelor armate ruse; ii. Doniețkul și Luhanskul au solicitat autonomie în cadrul frontierelor ucrainene; iii. rezolvarea problemelor puse de aceste solicitări a făcut obiectul a două acorduri încheiate la Minsk cu participarea Germaniei, Franței, Rusiei și Ucrainei, despre care cancelarul Merkel și președintele Hollande au recunoscut ulterior că nu au avut alt rol decât să câștige timp pentru înarmarea Ucrainei; iv. propunerea Rusiei făcută SUA pentru realizarea unei noi arhitecturi de securitate în Europa centrală și de est a fost respinsă de administrația Biden fără a fi măcar luată în considerație; v. guvernul de la Kiev a trecut la înăbușirea în sânge a mișcărilor autonomiste (încă nu secesioniste) din Dombas; vi. Rusia a intervenit militar cu scopul declarat de a pune limite înarmării Ucrainei, a opri purificarea etnică antirusă și a neutraliza pericolul unei guvernări nazistoide într-o Ucraină în curs de natoizare, dar cu convingerea (poate încurajată discret de la Washington) de a ajunge la un tratat de pace în timp scurt; vii. tratatul de pace a fost convenit în câteva săptămâni la Istanbul, cu mediere turcă, pentru ca imediat să fie abandonat de Ucraina, la insistențele Marii Britanii.
Pentru a nu lăsa Washingtonul să gestioneze singur o atare strategie pe teritoriul Europei și totodată pentru a evita o viitoare pace americano-rusă negociată peste capul Europei și foarte probabil pe costul ei, Bruxellesul (sub înrâurirea Franței, Germaniei și Marii Britanii, chiar dacă cea din urmă nu mai era membru al Uniunii) a ales la rândul său să se implice în conflict de partea SUA. Președintele Biden a declarat atunci că SUA a revenit la comanda (geopolitică) „lumii libere”, prin care înțelegea, desigur, Occidentul euro-atlantic, care și-a regăsit unitatea sub conducere americană.
Spaima integrării euro-ruse i-a făcut pe americani să împingă Ucraina în război, provocând Rusia să facă primul pas printr-o lovitură preventivă de natură a o putea eticheta ca agresor. Spaima unui parteneriat ruso-american i-a făcut pe europeni să toarne benzină pe focul războiului ucrainean, împiedicând SUA să iasă de el unilateral, atunci când aceasta și-a dat seama că nu îl poate câștiga, iar costul prelungirii lui a ajuns a fi mai mare pentru americani decât cel al opririi lui.
În prezent pare că nimeni nu poate câștiga războiului și nimeni nu îl poate opri. Găsirea păcii este mai dificilă decât declanșarea luptei.
STRATEGIA CAPITULĂRII NECONDIȚIONATE ÎN RĂZBOIUL UCRAINEAN
Un război început cu speranța că va fi unul fulger și va duce spre o pace bazată pe o nouă arhitectură regională de securitate s-a transformat în război de uzură, în care fiecare parte speră să o aducă pe cealaltă într-o stare de neputință pe termen lung. Într-o asemenea logică, fiecare parte îi cere celeilalte capitularea necondiționată.
Ce poate însemna asta?
1. Capitularea Rusiei. În cazul Rusiei sunt mai multe variante. O formă a capitulării este retragerea de pe teritoriile ocupate prin luptă ale republicilor anexate din Donbas, ca și din Crimeea, lăsând apoi Ucraina să intre în NATO, și statele membre ale acestei alianțe să își amplaseze trupe pe teritoriul ei. În plus, Rusia ar trebui să plătească reparații pentru pagubele cauzate de război, iar conducerea rusă (în primul rând Președintele Putin) să fie judecată la Curtea Penală Internațională pentru crimele de război alegate de partea învingătoare (căci observatori neutri nu există). Aceasta ar fi oarecum formula maximală.
Alte formule ar putea fi oprirea războiului pe aliniamentele actuale, cu intrarea Ucrainei în NATO, dacă restituirea lor ar face obiectul unei proceduri referendare fără un termen fix, dar oricum nu mai devreme de un deceniu sau două, ori cu rămânerea Ucrainei în afara NATO și cu negocieri privind regimul teritoriilor sub ocupație rusă care nu ar putea depăși o anumită durată relativ scurtă. Desigur la asta s-ar adăuga reparațiile, continuarea proceselor penale de la Haga putând face, eventual, obiectul uitării.
2. Capitularea Ucrainei. În cazul Ucrainei, capitularea necondiționată ar include cedarea teritoriului cunoscut sub numele de Novorossiya, incluzând Crimeea, Donbasul și regiunea Odessa cu Bugeacul, cu excluderea intrării în NATO, cu limitarea forțelor armate naționale și constituirea unor zone tampon demilitarizate pe teritoriul național în proximitatea liniei de contact cu pozițiile ruse, precum și cu interzicerea accesului la guvernarea țării a personalităților și formațiunilor politice cu doctrină și gesturi incorecte politic – în primul rând fascistoide sau nazistoide. Inclusiv în acest caz s-ar mai putea adăuga despăgubirile de război.
Problema este că nici unul dintre acești beligeranți nu este în poziția de a accepta asemenea capitulări. Rusia este în avantaj pe terenul de luptă și deși suferă lovituri dureroase pe teritoriul său nu este în situația disperată care să o facă a îmbrățișa formula capitulării necondiționate. Poziția Ucrainei pe câmpul de luptă este mai rea, dar întrucât, odată cu capitularea, liderii ucraineni ar fi în situația de a pierde nu doar războiul, ci și puterea, libertatea și poate chiar viața, atât timp cât Occidentul colectiv le mai oferă bani, tehnică de luptă, asistență tehnică și acoperire diplomatică, nu capitulează. Cu alte cuvinte soarta războiului este nu în mâna celui care vrea să îl încheie, ci în cea a adversarului său căruia i se cere capitularea înainte de a fi jucat ultima carte tactică.
Continuarea războiului va pune, însă, toate părțile la pământ; iar asta nu doar pe termen scurt, ci pe termen lung. Cheia opririi lui stă în înțelepciunea celui care renunțând la pretențiile maximale va propune o formulă de pace acceptabilă pentru toate părțile implicate în conflict; iar acestea nu sunt numai Rusia și Ucraina, ci și cele mai multe țări membre ale NATO și UE.
Înmulțirea numărului părților direct interesate, în mod paradoxal, va facilita găsirea unei soluții de consens.
COSTURILE TERGIVERSĂRII
1. Costurile Rusiei. Rusia va învinge. De fapt, deja, a învins. Prelungirea războiului, care până acum i-a adus dividende, va începe, însă, să o coste tot mai mult. Fără să bage de seamă, de la un moment dat, costul victoriei se va apropia de egalarea, dacă nu de depășirea valorii victoriei. Pe măsură ce acest proces va avansa, influența sa în tabăra aliată, cât și capacitatea sa de a atrage noi aliați va scădea.
Ordinea lumii multipolare se structurează acum. La masa negocierilor Rusia va trebui să se prezinte fără a purta povara unui război pe care l-a pornit sub presiunea adversarilor ei cu convingerea, eventual creată chiar de acei adversari, că îl va putea termina rapid, dar pe care nu îl poate încheia. Nu este suficient să câștigi războiul. Totul este să câștigi pacea prin care el se încheie. În lipsa atingerii acestui rezultat, Rusia se va îndatora tot mai mult, nu numai față de adversar, ci mai ales față de aliați.
Dacă Ucraina și comanditarii ei din Occidentul colectiv nu vor avea sentimentul că li se face o ofertă de nerefuzat care nu echivalează cu o capitulare necondiționată, pentru a convinge Kievul să se predea Rusia va trebui să caute sprijin în tabăra partenerilor ei. Acolo atât China, cât și Turcia, dar și actori mai puțin implicați, precum India sau Iranul, ori mici simpatizanți tradiționali pravoslavnici ca Serbia, Grecia sau Ciprul, pentru care principiul integrității teritoriale este sacrosanct și privește preocupările lor existențiale, vor avea mari dificultăți să acorde ajutorul așteptat și vor cere o compensație foarte mare ca să susțină partajul teritorial al Ucrainei.
Pe de altă parte, oricât de interesată ar fi SUA să iasă din viesparul ucrainean, nici o administrație americană nu va putea să accepte dispariția Ucrainei, chiar dacă asta ar fi numai de facto, iar nu și de iure, iar puterile veste europene, în nume propriu sau sub steagul UE, ar ajunge ele în dificultate existențială dacă ar primi apariția la frontierele lor a unui stat războinic în stare de faliment, a cărui menținere în viață ar fi pusă în sarcina lor pentru un interval de timp imprevizibil.
Este momentul, deci, ca Rusia să își ia în mână victoria și să fugă cu ea.
2. Costurile Ucrainei și ale comanditarilor ei. „Coaliția ucraineană” trebuie să aibă o grijă și mai mare cu prelungirea războiului. Industria de armament, deocamdată bucuroasă că are comenzi, va trebui să se gândească din ce în ce mai mult cine și cu ce bani îi va plăti facturile. Se vor tipări bani? La sumele în discuție inflația ar exploda și valoarea banilor primiți se va duce în abis.
Acesta este, însă, aspectul cel mai puțin important. Sumele deja cheltuite în război sunt gigantice. Ucraina, dacă va supraviețui, trebuie să se pregătească pentru ziua în care aliații – mai degrabă instigatorii – de azi îi vor bate la ușă pentru a le cere restituirea banilor avansați ei cu diferite titluri. Aceștia vor fi foarte „expliciți” întrucât acasă îi așteaptă o populație nervoasă, mare producătoare de cocktailuri Molotov – sau cocktailuri Putin. După cum și creditorii – sau mai degrabă investitorii în război – occidentali vor trebui să se pregătească pentru momentul în care Kievul le va spune că nu are bani din care să plătească.
Singura „monedă” de plată va fi atunci suveranitatea ucraineană. A recurge la ea va fi sfârșitul Ucrainei în termeni reali. Întrebarea creditorilor va fi, însă, ce pot face cu suveranitatea unei țări devastate? Statele „Coaliției doritorilor...de război”, ele însele puse pe butuci de conflictul amorsat și alimentat cu Rusia, vor putea la rândul lor să moară de indigestie înghițind cu prea multă poftă suveranitatea sărmanei Ucraine. Prăbușirea lor se va asocia cu prăbușirea UE, iar aceasta va readuce vremea războaielor dintre puterile europene.
Aceste întrebări apar dincolo de aspectele teritoriale care ar putea face ca prin prelungirea războiului deja pierdut, în așteptarea capitulării necondiționate a Rusiei, Ucraina să se vadă lipsită și de ieșirea la mare, obligată a se înghesui pe o arie relativ restrânsă din jurul cursului mijlociu al Niprului. Ce ar mai rămâne din statul ucrainean în acest caz ar fi nu un membru util NATO sau UE, ci o gaură neagră în imediata vecinătate a acestora, impunându-le cheltuieli masive pe termen lung, necesare spre a-l face să supraviețuiască prin respirație artificială. Astfel de cheltuieli ar avea caracterul unei taxe de protecție menită să apere o Europă și așa flămânzită, de invazia câtorva zeci de milioane de emigranți ucraineni, flămânzi și frustrați, dar înarmați și cu experiențe războinice remarcabile.
TERȚUL CÂȘTIGĂTOR DIN RĂZBOIUL TOTAL AL PERDANȚILOR TOTALI
Cu o Rusie rănită, cu o UE în criză de sistem, cu state europene pauperizate, indiferent dacă victorioase sau învinse în războiul ucrainean și cu o populație europeană din nou sătulă de război și terifiată de foame, SUA se va găsi în fața unei Europe asemănătoare celei din 1945 în care „democrația mizeriei” va pune semnul egalității între învinși și învingători. Diferența va fi că SUA deceniului trei al secolului al XXI-lea, nu mai este SUA deceniului cinci al secolului al XX-lea. La finele celui de al doilea Război Mondial, America era practic neatinsă de loviturile militare, își pusese la punct complexul militar-industrial și productivitatea acestuia trăsese după sine și sectoarele economiei civile, dolarul făcea din puterea lui puterea statului american, care deținea un volum uriaș de creanțe reprezentând datoria Europei.
Astăzi, datoria SUA este uriașă, piața mondială se află într-un proces, încă lent dar constant, de dedolarizare, industriile americane au fugit pe piețele asiatice mult mai primitoare, armata americană nu mai poate câștiga nici o ... pace, universitățile americane produc zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă o subcultură antinațională și antidemocratică, iar Hollywoodul nu mai reușește nici el să întrețină „visul american” și să îi dea strălucire. Președintele Trump știe acest lucru. El nu se găsește în situația lui Harry Truman, care mai și deținea monopolul armei nucleare.
Azi SUA din 1945 este China. Nu contează că acest lucru se întâmplă tocmai întrucât SUA a învins imperiile europene în 1945, toate fiind secătuite de strategia „capitulării necondiționate a Germaniei”. Faptul rămâne fapt și el trebuie gestionat. Ceea ce are de făcut urgent SUA, pentru a mai aspira le reabilitarea măreției ei, este să nu cadă ea acum în capcana „capitulării necondiționate” indiferent de cine va fi formal câștigătorul războiului ucrainean.
Pentru asta SUA trebuie să iasă rapid din acest război și să treacă la negocieri cu China privind o nouă ordine mondială postamericană consensuală. Dar pentru a o face cu succes este imperios necesar să se înțeleagă cu Rusia. Să se înțeleagă pentru a pune capăt conflictului cu ea și să se înțeleagă pentru ca amândouă, cele două foste superputeri ale ordinii mondiale bipolare, să negocieze cu noua superputere globală, China, spre a pune împreună ordine în lumea multipolară deja existentă.
Iată ecuația de rezolvat. Înțelegerea ei explică de ce domnii Trump și Putin vorbesc la telefon, peste capul europenilor tot mai ignorați și tot mai disperați; de ce partidele pro-americane câștigă în anumite țări și cele pro-ruse în altele; de ce vechi aliați ai SUA își normalizează relațiile cu vechii adversari ai SUA; de ce SUA nu mai poate pune capăt anumitor crize regionale, în timp ce actorii regionali ajung să realizeze singuri arhitecturi de securitate locale; de ce vechi crize geostrategice se sting și altele noi apar; de ce o nouă mare ordine globală se naște din variate grupări de putere ce se stabilesc la nivel regional și subregional pentru a se agrega apoi la nivel global; de ce o lume multipolară reală își caută și reguli apte a-i asigura pacea.
Partea proastă este că nu toți pricep și, mai ales, că nu toți sunt lăsați să priceapă. Iar dacă nu vor pricepe, în războiul ruso-euro-atlantic în care toți pierd, al treilea, respectiv China, va fi singurul câștigător, iar pax americana integrală va fi urmată de o pax sinica integrală, cu pericolul ca unei ordini unipolare să îi urmeze nu o ordine multipolară, ci două ordini unipolare aflate în război total între ele. Cu accent pe cuvântul „total”.
De aceea, strategia „capitulării necondiționate” trebuie înlocuită cea a „asocierii pragmatice”, de la logica lui Brzezinski urmând să se revină la logica lui Gorceakov.
La urma urmei, s-a văzut că și fără a fi membru NATO, Ucraina a primit pe teritoriul său forțe armate aparținând statelor membre, după cum unele state membre nu găzduiesc asemenea forțe. Totodată, s-a înțeles deja că articolul 5 al Tratatului de la Washington nu se interpretează în sensul unei solidarități automate de factură militară cu membrul atacat, după cum state nemembre pot beneficia de politici de solidaritate foarte consistente, așa cum este chiar cazul Ucrainei. Prin urmare, statutul de membru al alianței contează mai puțin, importante fiind înțelegerile bilaterale dintre alianță și state, atât membre, cât și nemembre. De fapt chiar în trecut s-a discutat ca pe teritoriul statelor membre NATO aflate în vecinătatea imediată sau apropiată a Rusiei, să nu fie amplasate baze ale alianței, să nu staționeze trupe ale alianței și să nu fie depozitat armament strategic al alianței.
Pornind de la asemenea constatări se pot găsi forme de conciliere între sferele de influență (cum ar fi sfera statelor membre ale unei alianțe militare) și sferele de securitate (constând în zone neutre din punct de vedere militar, chiar dacă, la limită statele componente au diferite asocieri politice sau economice).
Problemele teritoriale pot fi și ele soluționate cu imaginație și bunăvoință. Desigur situația de pe teren rezultată din confruntarea militară nu poate fi ignorată. De aceea se duc războaiele. Teritoriile transferate sau mai ales comunitățile etno-culturale care trăiesc pe ele pot beneficia de drepturi de autodeterminare internă. Acestea, în statul căruia teritoriul i se atribuie, pot beneficia de forme speciale de autoguvernare sau pot fi integrate în structuri transfrontaliere de cooperare economică și conectivitate spirituală.
În fine, deja este cunoscut faptul că cea mai inteligentă politică a reparațiilor postbelice este aceea a solidarității intereselor economice și a proiectelor economice comune. Asigurând dezvoltarea tuturor părților interesate prin punerea în comun a resurselor necesare dezvoltării, se asigură întrunirea condițiilor care exclud războiul făcându-l inutil și contraproductiv.
Nimic nu este mai ieftin și nu valorează mai mult decât pacea, iar pacea cea mai durabilă este pacea învingătorilor, iar nu pacea învinșilor. Cum pacea din Ucraina, care nu poate fi decât o pace congruentă cu noua ordine globală multipolară emergentă, să îi facă pe toți combatanții învingători și pe nici unul învins, este o chestiune care ține de înțelepciune și imaginație, de pragmatism și viziune, toate presupunând dialogul adversarilor.
Alternativa la dialog este războiul; dar nu cel de acum, ci unul total, așa cum am mai zis, care nu va avea învingători, ci numai supraviețuitori.
Autor: Adrian Severin
