Cititorilor, domnişoarelor, doamnelor, domnilor, lorzilor şi marchizelor care m-au sunat ieri şi mi-au spus cuvinte frumoase le mulţumesc că există pentru că altfel nu existam nici eu. Când cineva îţi spune că ceea ce scri reprezintă pentru ei un tub de oxigen, începi să priveşti cu alţi ochi lumea. Acum să nu credeţi că mi-am umflat pieptul şi că nimeni n-o să-mi mai ajungă la nas. Dimpotrivă. De obciei lucrurile frumoase îmi lărgesc sufletul, nu-mi umflă pieptul. Şi când vezi, când îţi dai seama că atâta lume e cu ochii pe tine şi apreciază ceea ce faci e foarte greu să continui de teamă să nu dezamăgeşti. Mie- frică de oameni şi de cuvinte! De ce m-aţi împovărat cu atâta responsabilitate? Cineva mi-a urat ieri să ies la pensie de la „Jurnalul de la miezul nopţii!” Ce urare poate fi mai frumoasă decât asta? De ce mă puneţi la o încercare aşa de grea? Cu ce v-am greşit eu? Ştiu cu ce v-am greşit: că dau în fiecare dimienaţă buzna în casele dvs. şi nu vă las să luaţi micul dejun, să vă sorbiţi cafeaua, să vă dezmeticiţi că v-am şi luat în primire. Daţi-mi voie în continuare să iau cuvintele, să le adun şi să vi le pun la picioare. Iar atunci când vă va fi cel mai greu luaţi-le şi băgaţi-le în buzunare. Şi aşa, veşnic cu buzunarele pline de cuvinte, continuaţi-vă drumul, neuitând să le risipiţi pe unde mergeţi! Nu de alta, dar trebuie să ştiu de unde să vă iau pentru a vă putea spune bună dimineaţa!
P.S.: Zilele astea îmbrăcăm haine de sărbătoare: mâine „Jurnalul Naţional" împlineşte 500 de numere…
MARIUS TUCĂ
