„Să fiți cuminți, că în noaptea de Crăciun o să vină Moș Gerilă cu daruri! Să nu-i supărați pe părinți și să învățați carte!” ne spunea învățătoarea înainte de a pleca în vacanța de iarnă. Nouă, prichindeilor, ne răsuna în urechi doar partea aia cu cadourile, restul o amânam mereu pe altădată... În definitiv, ce atâta zor, aveam o viață întreagă în față ca să buchisim maldărul de terfeloage de care era cu neputință să scăpăm de-a lungul anilor de școală!
Acasă, tata-mare, chiar în ajunul clipei magice, mă punea pe jar, anunțându-mă că moș Crăciun e deja pe drum... Și, brusc, cădeam pe gânduri, și mă perpeleam, și mă ferfenițeam cu o droaie de întrebări. Vasăzică, sunt doi moși, adică voi primi de două ori daruri! Căscam ochii într-atât, încât cuprindeam tot văzduhul și râdeam cu sughițuri. De bucuria iminentei minuni, păi, nu-i de colea să te pomenești deodată cu un geac de jucării! Afară, gerul făcea să crape pietrele, iar zăpada zăcea troienită, aproape să atingă streașina. Nici câinii, sărmanii, nu mai chelălăiau, toiegiți de aerul polar prăvălit peste sat. Soba duduia. Ma'-marea abia prididea să care coșuri învârfuite cu paie amestecate cu coceni de porumb și să le îndese pe gura flămândă a plitei, pe al cărei umăr dogoritor picotea un mârtan bălțat. Ce cald era în odăiță... Simțeam că un alt moș, Ene, de astă dată, îmi dă târcoale, grăbit să-mi lase și el pe gene darul său zilnic. Îl alungam, îl goneam, zvârlind din mâini. „N-am timp de tine azi, nu vreau să dorm, adu-mi somnul mai târziu, eu am treabă să-i aștept pe ceilalți moși din poveste !” Așa îi ziceam. Sau mi se pare mie acum, când fulgii de nea mi s-au nins și mie în barbă, în creștet, pe tâmple... Mă căzneam ce mă căzneam să nu mi se lipească pleoapele, însă oboseala mă biruia. Dimineața, o certam înlăcrimat pe bunica și îi ceream socoteală pentru că nu m-a ținut treaz. Ea mă mângâia blând și îmi arăta cutiuțele de sub brad. Mă apropiam lacom de crenguțele împodobite cu vată și înșfăcam darurile. Le desfăceam pe nerăsuflate, și sufletul mi se dospea coșcogeamitea, cât să se reverse pe malul bulgarilor. Noroc cu Dunărea, că cine știe unde se oprea... Un șerpișor năzdrăvan mă rodea însă pe dinăuntru, o curiozitate de copil. Voiam să descopăr urmele musafirilor noctambuli, să le deslușesc taina. Cercetam atent pervazul ferestrelor. Nimic. Apoi, acoperișul casei, înspre horn. Nimic. În curte, nimic. Ieșeam pe linie, nimic. Nici măcar la prima răspântie. Nimic, nimic ! Cumva dârele alburii de pe cer să fie ? Și norișorii ăia scămoși, al căror contur seamănă cu călcătura renilor mitologici? Nu mai știam în ce să mă încred... Mă întorceam îmbufnat în poala mamei mamei mele și îi juram că, la anu', voi ședea de veghe până în zori și îi voi întâmpina la poartă pe moșii ăia darnici, Gerilă și Crăciun.
Timpul a fugit ca nebunul și încă n-am dibuit cărările moșnegilor iernatici, călători cu sania încărcată de daruri tocmai din Laponia, deși mi s-au alăturat, rând pe rând, pruncii și nepoțeii mei. Ceva, ceva am aflat totuși pe acest drum inițiatic, dinspre copilărie înspre senectute - Moș Gerilă și Moș Crăciun erau una și aceeași persoană, numai că oamenii roșii încercaseră să-l izgonească pe ultimul din calendarul unor sărbători religioase ce se încăpățânau să le strice canoanele ideologice...
S-a întunecat de-a binelea nu numai afară, ci și-nlăuntrul meu. La noapte, nu voi mai zăvorî ușa apartamentului, să stea larg deschisă, poate Moș Crăciun se va ivi iarăși. Ca atunci, demult...
