Acum, când paznicii mai stau prin preajma bostanelor doar de dragul pământului - cuminte, bun şi răbdător – căci de pepeni nu mai poate fi vorba, poate doar de vreunul ascuns sub vrej, ţara îşi deschide mustăriile de care oamenii trebuie să-şi lipească buzele cel puţin până la iarnă. La drumul mare au ieşit butoaiele şi putinile, ce sunt spălate şi date de-a dura până când se pierd într-un vârtej dulce şi ameţitor care pe la noi, pe aici, poartă numele de must. Îmbrăcate ca de sărbătoare, în frunze de viţă de vie şi acoperite cu trestie, mustăriile seamănă cu nişte femei care aşteaptă să fie (dez)golite. Văzându-le, simţi cum în această secundă se contopesc două anotimpuri: România şi Toamna, din îmbrăţişarea lor născându-se cea mai frumoasă ţară din lume. Şi poate vă întrebaţi cum a apărut mustul pe pâmănt? Ei bine, „ţărăncuţa” asta pe care unii n-o vedeau nicidecum în Consiliul Europei, strigată la catalog România, s-a apucat desculţă fiind, să zdrobşească cu picioarele podgoriile Cotnari, Murfatlar, Târnave şi, uite aşa, veni pe pământ mustul, iar mie, vrednici cititori de frumos ai Jurnalului Naţional, nu-mi rămâne decât să fug departe de Bucureşti, undeva la umbra unui nuc din câmpie. Aici, departe de forfota politică, privatizarea în masă şi toate cele având în mâini nuci şi pâine de ţest, m-aş lăsa târât de toamna asta până când… mustul va fi sorbit până la ultima picătură. Bună dimineaţa… must de România…
MARIUS TUCĂ
