Odată, demult, Marin Sorescu se găsise în aşa-zisa ipostază de „singur printre poeţi”. Şi într-o bună zi, poetul Marin Sorescu deveni singur printre minştri. La fel ca şi „întâmplarea de a fi poet-oarecum”, întâmplarea de a fi ministru al culturii-oarecum, a fost primită de Marin Sorescu „ca o pedepasă blândă, aşa cum acceptă (accepta) tânărul ţăran datoria de-a răscoli, prin anotimpuri şi zile, sfoara de moşie şi explicaţia mângăiere-dojană a părinţilor: „Ei, dacă nu i-a plăcut cartea!...”. Da, zic eu, dar i-a plăcut, mai degrabă l-a împins cineva, pe scaunul ministerial. De fapt, ce vreau eu să zic acilea că v-am ameţit pe toţi, pe poetul Marin Sorescu l-aş fi văzut mai degrabă în car, de unde ar fi putut să vadă liniştit Ministerul Culturii. Şi dacă Marin Sorescu s-a aşezat până la urmă pe scaunul electric al ministerului cu pricina, s-a aşezat cu bună ştiinţă, fără să aibă pretenţia – poate doar undeva într-un colţişor al poeziei sale – că va răsturna munţii la noul loc de muncă şi va înainta demisia, fie că îi va fi luat portofoliul, fie că va rămâne mai departe prins la tensiunea unui scaun – de scaune ne împiedicăm noi, dle Sorescu – rămâne pentru noi şi pentru totdeauna poetul domniei sale. Poezia domniei sale. Şi partea mai proastă a lucrurilor este că dl Sorescu e condamnat să rămână ministru al poeziei o eternitate şi ceva. Şi vorba aia, dle Sorescu, „Shakespeare a creat lumea în şapte zile!/ În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti…” Bună dimineaţa dle Marin Sorescu, fost şi viitor ministru al poeziei.
MARIUS TUCĂ
