Jurnal sicilian

 Ziua întâi

Aeroportul din Catania are un aer ponosit, de provincie prăfoasă. Nici împrejurimile nu-s mai vesele. Până la Giardini Naxos, cu autocarul, facem o oră și jumătate, pe o autostradă  mărginită de pereți negricioși, săpați în rocile vulcanice prăvălite de sus, din vârful fumegând. Ajungem  la destinație și am senzația întoarcerii în anii '80, cu hotelurile acelea austere, lipsite de sclipici. Dau o tură  prin stațiune și impresia rămâne neschimbată, totul seamănă cu  litoralul românesc de odinioară. S-a înserat de-a binelea în Sicilia și visele  nu-și au locul aici.

 Ziua a doua

 Pornim spre Etna, zeul tutelar a regiunii. Ziua se înfățișează luminoasă și largă. Vulcanul își rumegă în liniște angoasele, pare în toane bune. Șoseaua e îngustă   și șerpuiește domol printre valurile de lavă încremenite în  curgerea lor  pârjolitoare. Smocuri de iarbă au  crescut  timid din solul arid. La cota 3000 oprim,  de aici, cine vrea își continuă urcușul cu telefericul. Cerul s-a îmbufnat brusc și frigul strânge, unde a fugit vara? Etna ne cercetează chiorâș, n-are chef de vizitatori azi. Și-a ascuns chipul în dosul perdelelor groase și reci de ceață, fără măcar să ne lase un semn. Mă uit în jur, totul e negru. Sigur, astfel trebuie să arate și Iadul, piei, Satană!

 A început să plouă, picuri posomorâți  se rup din norii vineții și cad sacadat  pe solul uscat. Plecăm , poate vremea n-o fi la  fel și jos. Dumnezeu ne ascultă  rugile și un soare zâmbăreț  ne salută ștrengărește pe țărmul Mediteranei placide. Taormina ne întâmpină cu o altă rafală de ploaie, însă cui îi pasă? În Paradis, nu ai cum să te plângi ! Ce  minunăție au fost în stare să creeze pe un colț de stâncă sicilienii ăștia atât de greu de prins în șabloane! Rătăcesc pe străduțele de-un pitoresc ireal și mă holbez, ca un copil mistuit de uimire,  la marea cea mare. Zău că n-aș mai pleca din splendidul tablou ! Și totuși, e ceasul să  o iau înspre hotel. Amurgul  se prelinge duios, doar Etna continuă să-și ascundă chipul crăpat de șanțuri. Ce l-o fi supărat oare într-atât de rău?

 Ziua a treia

 Văzduhul e limpede, o dimineață azurie  numai nimerită să te înfășori în ea. Etna lenevește și printre  buzele-i  fierbinți  scoate un firicel  de fum alburiu. Astăzi, descindem în Siracusa cea încărcată de istorie, oraș înființat de coloniștii greci din Corint demult tare, înainte de Hristos. Drumul  durează vreo două ore  și taie Sicilia prin câmpia mănoasă,   care se întinde de la tivul mării.  Poposim mai întâi în Parcul arheologic,  centrul de odinioară al urbei. Ruine și legende, strigătul niciodată  adormit al trecutului, un fir fără de care n-am fi în stare să ne pricepem prezentul. „Aleea Paradisului”,  citesc pe un  indicator și o tăiem într-acolo. Dar, ca-n orice Paradis,  e musai să-ți cumperi bilet,  altminteri rămâi în fața turnicheților... Ehe, Paradisul nu-i pentru oricine! Arunc o privire în jur. Puzderie de seniori, păi, cine, dacă  nu ei - cei pășiți de șaizeci de ani? Pe tineri nu-i preocupă viața de dincolo. Ajungem în  cariera de piatră, la „Urechea lui Dionisos”,  expresie inventată de pictorul Caravaggio, „un nebun care  visa fluturi    negri și scria poezii pe apă pentru   iubitele lui”[1].  Aici, sub  pământ, tiranul Dionisos își încarcera opozanții cârtitori,  dar și prizonierii de război, nimic nou. Vasăzică, Paradisul  are ieșire în peștera-temniță...  Grecul însă nu se  mulțumea doar cu atât, ci îi și asculta printr-o crăpătură anume meșterită,  semn că „Statul subteran”  există dintotdeauna. Pfu, ce tristă constatare, lumea e cam la fel de mii de ani...

 Părăsim „Paradisul”, Ortigia ne așteaptă nerăbdătoare ! Traversăm podul ce leagă Siracusa de insulița vegheată de Arhimede, omorât pe aceste meleaguri  de romani. Nu lipsește nici Mussolini, el modernizând așezarea, mulți italieni fiind încă de părere că „Ducele”  „ne-a  făcut gări și palate. Ne-a pus la muncă. A  fost un dictator aspru, dar cânta la vioară. Avea un cvartet în  familie...”[2] Apropo, și lui Hitler îi plăcea muzica simfonică, tiranii  au și ei slăbiciuni omenești... Gonesc  gândurile împovărătoare și cutreier în tihnă pe străduțele întortocheate și zumzăitoare, încărcate  de poezie. Faleza  te îmbie la  visare, sub magnoliile uriașe, ca niciunde   altundeva. Un șuierat de vapor sparge  liniștea și cheamă tânguitor  din depărtări, ca o sirenă din Legendele Olimpului...

 Facem cale întoarsă și  mă întreb întruna cum de obiceiul despotului Dionisos de a trage cu urechea a creat puzderie de prozeliți... Pe nesimțite, ne-am apropiat de Giardini Naxos  și Etna este la fel ca în zori.

 Ziua a patra

Un nor negricios și diform a   învelit  ca un giulgiu Etna, în rest e soare. Tocmai bine pentru o hoinăreală prin  zonă. Taximetristul, un tânăr de vreo 25 de ani, pe nume Luca, stă o jumătate de an în Giardini Naxos și cealaltă jumătate în Canada. „Din cauza corupției siciliene am ales o asemenea  soluție, eu, părinții și bunicii mei!” ni se confesează direct. Un tip isteț și dezinvolt, mult mai matur decât vârsta  din buletin. Urcăm la Savoca, sătucul  descoperit de  rezigorul american Ford Coppola într-o vacanță și ales să fie fundalul  unor  scene din filmul Nașul, cu Marlon Brando în rolul său de căpătâi. Un actor pe care l-am iubit  ca pe niciunul altul și care, spre finalul vieții, va mărturisi  că „povestea aceasta nu are sfârșit. Aș fi bucuros să vi-l spun, dacă l-aș cunoaște. La fel cum nu pot să-mi imaginez unde eram înainte de a sta sub ulmul de la capătul Străzii 32, cu mâna larg deschisă pentru a prinde acele păstăi magice, continui să fiu o enigmă pentru mine însumi într-o lume care încă mă uimește. Deși viața însăși rămâne un lucru de neînțeles, nu are sens să mă întreb unde voi fi în niciodată cunoscuta «viață de apoi», dar sunt sigur că, în momentul când răsuflarea mea se va opri, voi fi nu mai puţin uimit decât atunci, pe Strada 32.

Mă simt întotdeauna alinat când mă imaginez stând pe insula mea din mările Sudului, noaptea, într-un vânt domol, cu gura deschisă și capul dat pe spate, urmărind punctele tremurătoare de lumina de pe firmament, așteptând ca vraja misterioasă şi tăcută să se  răspândească peste cerul negru și să mă surprindă încă o dată. Nu mai stau de mult cu mâna întinsă, dar n-am încetat niciodată să aştept clipa cea magică.”[3] Până una, alta, eu trăiesc  o clipă magică în Savoca, deasupra mării și a zgomotelor imunde ale orașului. Timpul a înghețat  și nimic nu pare să-l zorească. Lenevesc pe un scaun, chiar în  deja miticul  bar și rumeg o istorioară ce reflectă spiritul locului: „La câțiva ani după Nașul, m-am întors în Mica Italie pentru Novicele, o comedie în care am jucat rolul unui gangster benign, care semăna izbitor cu Don Corleone. Pe când cinam într-o seară cu o parte din echipă, un bărbat a venit la mine și mi-a zis:

- Domnul Gotti[4] ar vrea să vă vadă și să vă salute. E chiar vizavi.

- Drăguţ din partea lui, am spus.

Eram curios și, împreună cu patru sau cinci oameni din film, am traversat strada spre un magazin sau un fel de club cam șubred și plin de mafioți, având fațada decorată cu un anunț care spunea: «CAMERA ASTA ARE MICROFOANE».

Cu o freză grizonantă, la fel de elegantă ca și costumul lui de mătase, John Gotti juca un joc de cărți cu alți câțiva, așa că m-am dus la masa lui și i-am zis:

- Îmi pare bine.

Gotti mi-a întins mâna, dar nu s-a ridicat. Cred că nu voia să-și piardă demnitatea în fața celorlalți arătându-se prea respectuos, așa că a stat doar acolo zâmbind și m-a prezentat prietenilor lui, un grup extraordinar de personaje, ieșite parcă direct din paginile anuarului Mafiei.

Mi-a plăcut întotdeauna să fac trucuri, şi deseori am la mine un pachet de cărți, așa că am scos unul din buzunar - era unul măsluit, folosit de magicieni și trișori - și am zis:

- Ia o carte, John.

Când a făcut-o, i-am zis s-o pună înapoi și să le amestece. În timpul ăsta, i-am zis că voiam să împrumut o batistă și instantaneu toți mafioţii au scos batiste albe și le-au fluturat spre mine, astfel încât locul a semănat cu o frânghie de rufe luni dimineața. Am ales una, am ținut pachetul în mână și i-am spus lui Gotti să tragă batista de pe el. Când a făcut-o, singura carte rămasă în palma mea era cea pe care o alesese. Când s-a uitat la ea, i-am spus ceva de genul:

- Ştii, se poate trăi din asta.

N-am mai spus nimic, deoarece brusc toată camera a devenit tăcută ca un mormânt la miezul nopții; singurul zgomot era un târșâit de picioare.

Dintr-odată mi-am dat seama la ce se gândeau cei prezenţi: încercasem oare să-mi bat joc de șef de faţă cu toată lumea? Nu știau ce să creadă. S-au uitat unul la altul, ca să decidă cum să răspundă. Am simțit energia din cameră în timp ce mafioţii se burzuluiau mental și se întrebau: «Oare tipul ăsta încearcă să arate lipsă de respect faţă de John?» Aparent, nimănui trucul meu nu i se păruse amuzant.

- Mulţumesc mult, domnule Gotti, am continuat după o pauză stânjenitoare. Mi-a făcut plăcere să discutăm, şi am plecat fără să mai spun decât «la revedere».

Mai târziu, unul dintre mafioți m-a sunat și mi-a spus că Gotti voia să mă invite să-i fiu oaspete la un meci de lupte, dar i-am răspuns că eram prea ocupat şi că nu puteam.”[5]

Ne despărțim de micuța oază de tradiție locală și ne îndreptăm către Castelmola, o imitație la scară redusă a Taorminei. Romantică  și vie, colorată și  desfătătoare, un spațiu  de refugiu,  de evadare din   nebunia citadină.   Panorama îți  taie răsuflarea și îi mulțumesc încă o dată Atoatecreatorului pentru darurile lăsate nouă  pe pământ. Măcar de-am fi vrednici să nu le distrugem...  Ah, și Caravaggio, cu vorbele-i de plumb: „Am  văzut, am pictat și am strâns în mine prea multă moarte.”[6] O moarte de care nu e străin deloc vulcanul, în pântecele căruia lucrează neîncetat Diavolul...

 Ziua a cincea

 Soarele strălucește ca vara și Etna nu mai are aerul acela tenebros. Îl salut de la distanță, întins pe un șezlong, pe plaja din dreptul hotelului. Nu-mi iese din minte confesiunea lui Marlon Brando:  „Nu pot să trag nicio concluzie despre viața mea, deoarece este un proces  în plină desfășurare. Ceea ce am devenit mă surprinde mai mult decât orice altceva. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată succesul. A venit, pur si simplu. (…) Presupun că povestea vieții mele a fost căutarea dragostei, dar, mai mult decât atât, am căutat un mod de a mă recupera de pe urma stricăciunilor suferite în copilărie şi de a-mi defini obligaţiile, dacă aveam vreuna, față de mine și față de specia mea. Deși nu am aflat răspunsuri,  a fost o odisee dureroasă, punctată de momente de bucurie și veselie. (...)

Această carte, o revărsare a ceea ce am ținut mult timp în mine, este declaraţia mea de libertate. Mă simt în sfârșit liber și nici că-mi pasă ce cred oamenii despre mine. La șaptezeci de ani, mă distrez mai bine decât am făcut-o vreodată.“[7]

Înseamnă că mai am o speranță: să prind „borna 70” și să mă distrez și eu ! Apropo, în grupul nostru de români se află și un... nonagenar, născut în 1927. Mda, totu-i posibil. Unde mai pui, e dificil să  ții pasul cu el și are o energie de speriat ! Bașca aerul tineresc, în ton cu vestimentația modernă, nu-i dai 65 de ani. „Care-i secretul acestei longevități viguroase?” l-am iscodit pe seară. „N-am niciun secret, am  dus o viață normală”, mi-a răspuns  încurcându-mă definitiv. Chiar așa, mă lămurește careva ce e normalitatea ? „Moșteniți o zestre genetică norocoasă?”   am insistat. „Pe naiba, tata a murit la 53 de ani, mama, la 83” mi-a răspuns  imperturbabil.

 Din zarea tulbure,  Etna îmi clipește  pișicher cu ochiul.

 Ziua ultimă

Îmi iau rămas-bun de la monstrul cuibărit în măruntaiele muntelui. Nu primesc  niciun semn, tăcere și  fum, nimic altceva. Cum or fi trăit băștinașii zeci de generații cu drobul de lavă  pe sobă? Pândiți  oricând de pericolul morții, ciudată ființă este omul... Până să-mi isprăvesc reflecția, am ajuns în Catania. Clădiri sărăcăcioase și afumate, ca la noi,  la Copșa Mică, numai că negrul de fum a fost înlocuit cu cenușa vulcanică, dezolant decor! Culmea, în urbea aceasta lăsată  de  izbeliște, în 1434 s-a înființat prima universitate din Sicilia. N-are rost să vă spun cu ce se îndeletniceau străbunii mei în epoca respectivă, e deprimant.  Numai că gloria urbei s-a  năruit și nu-i cale  să  revină curând. Iar imaginea Teatrului „Vincenzo Bellini” spune totul și  despre abandonul cultural al regiunii. Un localnic  cam zărghit aleargă ca un apucat  pe bicicletă, ținând în mână un radio din care se revarsă un cântec italian, sprințar și melodios. În sminteala sa, insul e singura pată de culoare...

 Ghidul flutură tricolorul românesc, dând semnalul plecării. Ne strângem în grabă și un  sentiment patriotic îmi saltă inima: steagul acesta roșu, galben și albastru încă mai adună în juru-i români... Doamne, păstrează-ne laolaltă pe vecie!

În aeroport, mă întind la taifas cu Ion Mihăilescu,  profesor doctor în fizică,  șeful  Institutului național de laser de la Măgurele,  o somitate internațională în materie. Are 74 de ani și de  34  a orbit, un accident de muncă l-a azvârlit în  beznă. Părelnic,  fiindcă bărbatul  acesta cu alură de actor de cinema, înalt, suplu și cu trăsături aristocratice, drept ca un  brad și împăcat cu  destinul, nu s-a oprit o  clipă din activitatea de cercetare științifică. Și nici din călătoria în jurul lumii. Pilda Domniei Sale mă va însoți de-a pururi, iar când  mă voi simți slab și vulnerabil îl voi chema în  minte.

 Aeronava a decolat și plutește peste Sicilia,  o insulă cu o existență   zbuciumată,  cotropită și  jefuită din zorii omenirii, un tărâm al contrastelor  izbitoare... un amestec  de mentalități africane și elene, într-un univers cu influențe italice. Zâmbesc, mi-am amintit un crâmpei din memoriile lui Marlon Brando: „După ce am terminat filmul, secretara lui Sam Spiegel m-a sunat, mi-a zis că un agent al FBI voia să-mi pună întrebări și m-a întrebat dacă eram de acord să discut cu el. Am răspuns afirmativ și mi-a spus că agentul avea să mă sune în San Diego. A făcut-o, și am avut o conversaţie de cinci sau șase ore despre o mulțime de lucruri. Voia să ştie tot ce aflasem despre Mafia, despre producția și finanțarea Nașului, dacă făcusem cuiva plăți în secret și așa mai departe. Mi-a oferit o mulţime de ocazii să torn Mafia, dar am simţit că era o capcană.

- Ascultă, i-am spus în cele din urmă, am copii, o viață bună, și nu vreau să fie nimeni rănit sau amenințat, așa că, și dacă aș ști ceva, ceea ce nu e cazul (lucru care nu era cu totul adevărat), tot nu ţi-aș spune!

M-am gândit că era posibil să fie un membru al Mafiei care voia să afle dacă aș da FBI-ului informaţii care să le facă rău. Cunoscusem câţiva mafioţi, și toți îmi spuseseră că le-a plăcut filmul pentru că l-am jucat pe Naş cu demnitate. Până în ziua de azi nu pot să-mi plătesc consumaţia în Mica Italie. Dacă mă duc la restaurant pentru o farfurie de spaghete, patronal îmi spune întotdeauna:

- Intră, Marlo, banii tăi nu sunt buni aici... Ei, atenţie toată lumea, Nașule aici, Nașule aici !”[8] Sper ca la aterizare să nu mă întâmpine și pe mine vreun agent federal,  mutat cu arme și bagaje în  scutlâcul de la gurile Dunării. Că doar vin din Sicilia, patria Mafiei, nu ?