Că după prima noapte petrecută la Lima, în zorii zilei am fost treziţi de nişte rafale de mitralieră, ar mai fi cum ar mai fi. Dar se duce vorba că pe 17 mai, când "Sendrero Luminoso”, mişcarea maoistă de gherilă împlineşte 14 ani de existenţă, "Sărbătoarea” va fi mult mai mare, băieţii pregătind un atentat, fie el cât de mic. Oricum, delegaţia română este foarte bine păzită, în faţa hotelului în care locuim aflându-se nişte soldaţi înarmaţi până-n dinţi. Ca de altfel peste tot acolo unde există obiective importante. Dacă în prima parte a drumului de la aeroport spre oraş, casele, străzile şi mai ales maşinile (95% din ele s-ar arunca la fier vechi în România) ne făceau să credem că trecem printr-un Ferentari peruan, după o oră senzaţia era aceeaşi. Şi doar ajunseserăm în centrul oraşului, iar hotelul la care am tras este unul de cinci stele. Ferentariul nu dispăruse, ci dimpotrivă, se arăta în toată splendoarea lui. Uitându-te pe geam, ai impresia că joci într-un film vechi, din anii ’70, decorul fiind şi el cu vreo 15 ani mai îmbătrânit. Cartierele din jur, cu case nu mai înalte de două etaje, străzile îţi dau impresia că nu cu mult timp în urmă s-a semnat un acord de încetare a focului, în timpul unui război în care nu s-a folosit armament greu şi care abia s-a încheiat. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Mizeria de pe străzi, felul în care sunt îmbrăcaţi oamenii îţi cam arată nivelul de trai al celor opt milioane de locuitori ai oraşului Lima, majoritatea având salarii mici, 60-70$ pe lună. Dacă mai punem la socoteală faptul că aici nu plouă şi oamenii nu au curţi, iar fără curţi, câinii stau pe acoperişurile caselor, aveţi imaginea completă a ceea ce eu am numit jumătatea stricată a mărului. Pentru că a doua zi aveam să descoperim şi cealaltă jumătate, bună de dat Albei-ca-Zăpada, în care există vile superbe şi sedii de firme la fel de superbe, majoritatea americane. Dar despre toate acestea, în jurnalul de la miezul nopţii de mâine. Buenos dias!
