Nici nu mai ştiu de unde o primisem. Dar îmi aduc perfect aminte cum arată. Era rotundă, albă, cam cât un capac de la sticlele de lapte de pe vremuri şi scria pe ea cu litere de-o şchioapă. Astfel încât toţi cei cu care mă întâlneam se uitau întâi la ceea ce scrie pe ea, şi abia apoi, surprinşi, la mine. Era acum aproape douăzeci de ani. De ce oare cele mai importante lucruri din viaţa mea s-au întâmplat acum douăzeci de ani! Îmi făcusem un fel de blazon din insigna asta. Şi pentru că nu aveam suficientă putere ca să dau piept cu lumea, îi încredinţasem ei rolul ăsta. Mă simţeam protejat şi apărat de ea şi de textul scris care atrăgea atenţia tuturor. Mai mult visam că sunt ceea ce scria acolo decât eram. Dar asta conta mai puţin, atât timp cât ajunsesem să cred că puterea mea stătea în insigna agăţată la piept. Cred că, dacă ar fi venit cineva şi mi-ar fi smuls-o de acolo de unde era prinsă, aş fi rămas fără aer şi fără aripi. În insigna asta au stat o bună bucată de vreme mândria şi chiar libertatea mea. Era singura mea avere. N-aveam nimic altceva. Era instinctul meu de supravieţuire, era motivaţia de a merge mai departe. Şi a trecut mult timp ca să cred că textul scris pe ea ar fi putut fi adevărat. Şi m-am convins într-o zi, când, simţindu-mă prea tânăr pentru tramvaiul în care mă urcasem, m-am grăbit să cobor şi, în înghesuiala creată, am rămas fără insignă. Era deja prea târziu ca să mi se mai întâmple ceva; puterea ei se afla în mine. Şi nu-i aşa că nici nu mai contează ce scrie pe ea? A fost insigna supravieţuirii mele!
