Era ora 10 – 10 şi ceva de dimineaţă. Nimic în aer nu părea să strice minunatul… ăăă aer de octombrie. Scuze. Noiembrie. Cetăţeanul nostru, un plătitor de taxe ca mine şi ca tine. Nici nu l-ai fi recunoscut pe stradă dacă l-ai fi văzut. De fapt, e genu ăla pe lîngă care treci neobservat dar pe care-l observi imediat ce nu şi-a plătit taxele. (Mă rog, nu tu, Administraţia!)
La Administraţia Fiscală lucrurile decurgeau firesc. O cafea lîngă un calculator ameninţa discret să se verse peste tastatură, provocînd o ca-la-mi-ta-te: îţi dai seama: toate bazele de date ale administraţiei ar fi dispărut în Nicăieri iar plătitoru de taxe, pînă mai ieri neobservat, ar fi redevenit brusc observabil. O asemenea greşeală ar fi fost fatală pentru tot sistemul fiscal al municipalităţii. Nici nu se pune problem, nu ne permitem aşa ceva.
O atenţionare colegia…ăă… licească… sau lescă… saucumvreţisă-ispui ne-a scăpat pe toţi de #coşmar. “Dă-ţi, fată cafeaua aia mai încolo, vrei s-o verşi pe tastatură? Să mai plătească toţi o dată taxele către administraţia fiscală? Neghină a societăţii ce eşti!”. Da. #Fatalitatea a fost înlăturată prin vigilenţa unei colege.
Şi cam atît se întîmplase, ca incident nasol, pe ziua în curs. Un telefon zbîrnîie-n dimineaţă. Anagajata noastră nu ştie ce să facă mai întîi. Să dea cafeaua mai laoparte, evitînd consecineţele tragic ale unei fatalităţi fiscale sau să răspundă la telefonu ăla care nu mai tace o dată? Făcu alegerea cea bună: luă cafeaua şi o îndepărtă de locul calamitos. Pfiu. Ȋncă o sarcină fusese rezolvată cu succes.
Telefonul însă. Telefonul. Nu răspunsese la telefon. Angajata noastră luă receptorul telefonului fix în mînă şi formă ultimul număr de la apeluri ratate. Pe urmă aşteptă. La capătul celălalt al firului, o voce intrigată răspunse cu un “alo” sugrumat de teamă. “Bună ziua, de la Administraţia Fiscală sîntem, am primit un apel de la dumneavoastră şi nu v-am răspuns. Ne cerem scuze pentru disconfortul creat. Vă putem ajuta cu ceva?”
Cetăţanul nostru, rămas încremenit pentru cîteva secude, îşi reveni relativ repede şi ceru informaţia: “Da. Aş vrea să ştiu dacă funcţionaţi între treişpe şi paişpe, că ştiu că guvernu v-a dat o oră pentru pauza de prînz ca să vă hrăniţi sănătos”. “Da, avem pauză, dar să ştiţi că programul nostru se va prelungi cu o oră pentru înlăturarea oricăror situaţii de nedorit. Vă aşteptăm după ora 14. Dacă mai aveţi ceva….”.
Ăăăă … n…nu… nu cred…” “O zi excelentă vă dorim şi vă aşteptăm după ora 14 pînă la ora 18.30, cînd se închide programul”.
Cetăţeanul rămase încremenit. Atît de încremenit, că nu i-a mai trebuit nimic. #Nimic.
