Să tot fie vreo treizeci de îngerași, fetițe și băieței. Micuțele sunt îmbrăcate în rochii de zâne și prințese, cu coronițe pe cap și încălțate cu pantofiori albi ca zăpada. Prichindeii par coborâți din filmele de desene animate recente ori din poveștile de odinioară. „Fluturași”, „buburuze”, „albinuțe”, „Belle”, „Captain America” și alții aidoma lor... Este o hărmălaie de nedescris în sala de spectacole a grădiniței aflată la doi pași de patriarhie. Grupele de copilași, de la cea mică până la cea mare, dau buzna pe scena improvizată și încep să cânte năvalnic. „Faceți loc să vină povestea!”, îi aud și mă pomenesc deodată în mijlocul lor. Am șorțuleț bleu, cu fundă albăstruie la gât, cum numai cei din generația mea își mai aduc aminte. În picioare, am niște romane bej, aduse de mama la Paști, ca nu cumva Învierea să mă surprindă în vechituri. Sunt tuns la piele, deh, la modă în anii aceia duși pe vecie. Mă uit în jur la noii colegi și nu recunosc pe nimeni. Le cercetez costumele și mă minunez, oi fi greșit planeta ? Ori vremurile? Îi ascult și mi se pare că vorbesc altă limbă, multe dintre cuvinte nici nu le înțeleg. Mă rușinez fără voie și lacrimile mi se strâng în ochi. Când eram gata să plec, „Spiderman” mă ia de mână și mă trage în fața spectatorilor - părinți și bunici. Recităm amândoi o strofă și lumea ne aplaudă. „Ninjago” mă cuprinde de mijloc și țopăim exaltați pe o muzică străină ! Unde o fi găsit-o tovarășa educatoare? mă mir inocent. „Doamna educatoare” ! mă corectează scurt „Frumoasa adormită” de lângă mine. „Ce înseamnă tovarășa?” se arată curioasă „Cenușăreasa”. Tac vinovat și simt că m-am înroșit ca un răcușor. Habar n-am s-o lămuresc și roșeața a dat în vinețiu. „Trenulețul ! Trenulețul !” strigă salvator cineva și pufăim ca o locomotivă. Șirul se mișcă aidoma șerpilor văzuți pe câmpul nemărginit și mistic de sub satul bunicilor. Mă crispez iarăși. „Motanul încălțat” mă împinge moale și scrâșnesc ca un vagon urnit pe șina metalică. Îmi place teribil joaca asta ! Ne plimbăm dintr-o haltă în alta și șuierăm, și țipăm, și fredonăm: „Faceți loc să vină povestea !”... De sus, din tavan, plouă cu baloane colorate, wow, ce magie ! Prind și eu unul și îl arunc înspre „Crăiasa zăpezilor”. Îmi răspunde râzând și-mi dă în schimb bagheta ei fermecată. O prind sfios și-mi ating din greșeală obrazul înflorit de bucurie. Simt o arsură. Îmi pipăi instinctiv pometele dogorit. E a unui bărbat tomnatic, ridurile nu mint niciodată. Stau pe scaun și nu mă satur privindu-i pe puișorii de oameni zbenguindu-se printre baloanele colorate plutind aievea, ca un basm al tinereții fără bățrânețe și al vieții fără de moarte.... Doamne, și cum mai cântă țâncii: „Faceți loc să vină povestea,/ Faceți loc să bată-n ferești,/ Cu bagheta fermecată/ Facem lumea minunată !” Oare ?
