Acum fix un an apărea în acest colţişor de pagină „Editorialul de la miezul nopţii”. Noapte de noapte, subsemnatul şi-a stors utlimul gram de energie omenească - după o zi întreagă de muncă nu-i uşor – pentru a vă aduce în case un an întreg de „bune dimineţi!”. Tu împărate, tu cititorule, tu rege, tu prietene, tu duce, ai fost cel pentru care eu - în miezul a 365 de nopţi, am pus la socoteală şi nopţile sâmbetelor, pentru că şi-atunci scriam tot pentru voi – am hăituit prin lume şi prin viaţă cuvintele până când au stat cum am vrut eu, cum ai vrut tu, cum a vrut el, caum am vrut noi, cum aţi vrut voi, cum au vrut ele, cuvintele. Şi nu-i uşor să-ţi biciueşti propriul puls, sângele, căci, uitasem să vă spun, mie în loc de sânge prin vene îmi curg cuvinte. Lucrul asta l-am aflat atunci când „mi-au luat” pentru prima dată sânge – grupa sanguină, ce să-i faci! - doctorul tot încercând să-şi facă treaba a umplut trei eprubete de cuvinte. Aşadar – fie că aţi vrut, fie că n-aţi vrut – aţi intrat cu toţii, cititori ai „Jurnalului Naţional”, în cuibuşorul ăsta de nebunii de pe ultima pagină, în jurnalul de la miezul nopţii şi probabil că n-o să ieşiţi prea curând. Fie şi numai pentru faptul că un om, un străin, la urma urmei, vă spune în fiecare zori de zi: bună dimineaţa. Este, dacă vreţi, acea bineţe care se dă între oamenii ce merg pe creasta muntelui şi nu s-au întâlnit până atunci niciodată; când, departe de mzieria vieţii, cu sufletul mai descărcat şi mai curat parcă, simt nevoia să zică unui necunoscut bună dimineaţa, bună ziua… ceva care să-i arate celuilalt că eşti şi tu pe pământ, şi viaţa şi oamenii ţin, în definitiv, cont şi de tine. Şi pentru că de una an de zile ne spunem „bună dimineaţa” fără să ne auzim, cei care vor să-mi spună o vorbă, un cuvânt sau să-mi tragă o înjurătură sănătoasă pot să sune astăzi, joi, 19 ianuarie 1995, începând de la ora 12.00, la telefonul: 312.99.44, telefon la care răspund personal pentru a vă spune: bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
