Când eşti în criză de inspiraţie şi mai ales de timp, nu trebuie să începi să dai din mâini ori să aplici amenzi subordonaţilor sau, mai rău, să începi să scrii. Te aşezi calm la masa de lucru, îţi iei capul în mâini şi stai aşa până când apare în biroul tău primul venit. Atunci, îţi ridici privirea şi ei aşa o figură de om obosit, după care cu o voce puţin răguşită începi să te plângi de faptul că eşti singurul care munceşte prin preajmă şi că tragi aşa ca nebunul, până când într-o zi o să cazi din picioare. Dacă vezi că ţine vrăjeala la interlocutorul tău, apeşi şi pedala sentimentală: „fac asta cu sufletul ca să vă fie vouă, tuturor, mai bine, căci dacă ar fi pentru mine, nu mi-ar trebui nimic”. De fapt, tu nu faci altceva decât să tragi de timp, să înşeli subiectul ăla care nu vrea deloc să vină. Ca el să vină, nu trebuie să-l aştepţi însă. Mai degrabă te ridici de la birou şi cu mâinile în buzunare faci câteva drumuri până la fereastră şi înapoi, timp în care faci cu voce tare oarecare consideraţii despre viaţa politică din ţară şi, dacă interlocutorul o cere, chiar despre situaţia internaţională. E bine, totuşi, ca despre această ultimă problemă să-ţi dai cu părerea în timp ce priveşti lung pe fereastră, nu de alta, dar dacă te pufneşte râsul nu trebuie să vadă şi colegul tău de dialog. Toată treaba e să nu te enervezi şi să cazi pradă disperării, deoarece întotdeauna subiectul o să vină el singur la tine. Chiar dacă vine mai târziu, cum mi-a venit mie acum, şi mâine este o zi, adică un Jurnal de la miezul nopţii. Până atunci, însă bună dimineaţa! Na, că v-am păcălit de data asta! Sic!
MARIUS TUCĂ
