Motto: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul, şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei, 10:28)
Am avut o perioadă, post-atentate Bruxelles, cînd mă observam tensionată în apropierea unor figuri cu aspect arăbesc.
De pildă, acum vreo două luni, în metrou, am stat lîngă doi tipi, arabi, îmbrăcaţi europeneşte dar vorbind arăbeşte, extrem de bine lucraţi, mişto, ca animale.
Ȋn ciuda aspectului civilizat, îmi inspirau, totuşi, o teamă d-asta atavică, pe care nu mi-o puteam controla. Pradă vs. prădător.
Mă gîndeam că ăştia, aşa europeni cum lasă să se vadă că sînt, poartă rochiţe d-alea d-ale lor şi taie gîturi de creştini, fără nici o reţinere.
Nici în prezenţa arăboaicelor nu mă simţeam mai relaxată.
Cu toate astea, se vede clar, mai ales pe figurile femeilor, că se simt stînjenite de reacţia pe care o stîrnesc.
Ȋntre timp, m-am calmat spunîndu-mi că se întîmplă fix ce are să se-ntîmple, că sînt lucruri pe care le putem controla şi lucruri pe care nu le putem controla şi că, prin urmare, ia să ne găsim noi un oarecare nivel de stabilitate emoţională, detaşîndu-ne.
“Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”.
O fi sau nu aşa, nici pînă la vîrsta asta n-am apucat să-nţeleg.
(Care e legătura dintre libertatea apriorică a individului, garantată de Ȋnsuşi Dumnezeu, şi predeterminare, dac-o exista aşa ceva.)
Ȋn fine, să nu divaghez prea mult, am făcut un exerciţiu care mi-a plăcut foarte mult şi care m-a făcut să mă relaxez total în prezenţa musulmanilor.
Care, printre altele, sînt oameni foarte de treabă.
Tot în metrou eram cu fiică-mea, cînd ne nimerim lîngă o mamă musulmană, cu fiica ei, puţin mai mare decît a mea, care dormita pe maică-sa.
Era un tablou simpatic, paşnic, dintre o mamă şi fiică-sa.
Se simţea legătura aia profundă, umană, care nu ştie limbi de circulaţie internaţională.
Mă gîndeam că o mamă-şi iubeşte copilul la fel de puternic, de tare, de de tot, în orice ţară ar fi pe lumea asta.
Ea m-a privit zîmbitoare şi, în acelaşi timp, puţin stînjenită.
Adică era evident că se simţea stînjenită.
Fiică-sa se ridică de pe maică-sa şi începe să “flirteze” cu fiică-mea.
Nu ştia o boabă de romȃneşte.
După încă o staţie de metrou, vorbea fiecare pe limba ei, îşi studiau părul şi rochiţele, iar jucăria fiică-mii trecuse din mîna ei în mîna celeilalte fetiţe.
Era clar că se stabilize o punte de comunicare afectivă, în primul rînd, bazată pe umanitate. Ȋn primul rînd!
Copiii n-au nevoie să ştie limbi străine ca să comunice cu alţi copii din alte ţări.
Am mai văzut asta şi cu alte ocazii.
Am coborît toate patru la aceeaşi staţie de metrou, iar fiică-mea m-a întrebat cum se spune “te iubesc” în arăbeşte.
Mama ei tradus “te iubesc”, toată numai un zîmbet.
Fetele s-au despărţit spunîndu-şi “te iubesc” fiecare în limba celeilalte, iar ăsta a fost, mai mult decît un experiment, a fost dovada faptului că, dacă am fi doar
oameni şi atît, lucrurile ar fi mult mai simple şi mai frumoase decît sînt acum.
Ca să comunici n-ai nevoie să ştii decît o singură limbă străină: să ştii şi să-ţi manifeşti iubirea.
Din păcate, pentru mulţi dintre noi, iubirea este şi va rămîne o limbă străină.
Fiecare atentat terorist, în parte, aduce un serviciu iubirii. Paradoxal, ei nu distrug, ci construiesc.
Că parc-aşa spunea Mîntuitorul: să ne ferim nu de cei care distrug trupul dar sufletul nu pot să-l distrugă, să ne ferim de cei care pot să distrugă sufletul.
Aşa că să bage mare! Tot n-or să reuşească nimic.
Iar Dumnezeu îşi recrutează, în fiecare zi, sfinţi, dintre pămînteni.
