Dragi cititori ai cuvintelor scrise la miezul nopţii, trebuie să vă mărturisesc că îmi e cam teamă la întâlnirea de luni cu dumneavoastră. Când veniţi după un sfârşit de săptămână, care în fond înseamnă, în acest hăţiş al capitalismului sălbatic, cel puţin o oază de linişte, ar fi culmea să mai vin şi eu să bat câmpii cu cine ştie ce problemă complicată, adică să vă indispun chiar de la începutul unei noi săptămâni de muncă şi viaţă. Astfel se face că îmi este foarte greu în a alege subiectele pentru luni. Caut, de obicei, să vă imprim la începutul unei săptămâni din anul de graţie 1994 un tonus cât mai ridicat. Mai ridicat chiar decât inflaţia, dacă se poate. De aceea, de multe ori jurnalele de la miezul nopţii din această zi fug de actualitate şi, aţi văzut şi dvs., se opresc prin bostane, nunţi de pe marginea drumului, vii, umbre de nuci. De fapt, cum bine scriam odată, în România sâmbăta şi duminica este o linişte aşa de mare, încât se aude cum creşte preţul uleiului şi ar fi tare greu să scrii despre altceva, chiar imposibil. Despre ce să scrii, când vineri, după micul dejun, aleşii naţiunii rup uşa Parlamentului, dl Crin Halaicu (client tradiţional al acestei rubrici) iese la iarbă verde, partidele politice se închid cu doctrina-n casă, de dragul ei nerăspunzând nici la telefon, Guvernul discută cu rromii, rromii parlesc cu Guvernul, Eugen Dijmărescu nu mai creează nici un curent politic – nu de altceva, dar uşile multor cârciumi sunt închise duminica… Şi uite aşa se face duminică noaptea… iar tu, marele editorialist, răsufli uşurat că a ruginit frunza din vii şi rândunelele au plecat/ ah, mamă, bine e să fii deputat… Bună dimineaţa, iartă-mă Măria Ta…
MARIUS TUCĂ
