Simigeriile, brutăriile, măcelăriile, tăbăcăriile, boiangerile, cârciumile răspândesc mirosuri și duhori. Spre cer nu se înalță numai miros de covrigi proaspeți, de pâine aburindă sau de cârnați la grătar, ci și fum, „putoarea fierberilor”, „duhoarea cuhniilor”, care reprezintă un amestec de ars și afumat, de acru și stricat, de dulce și amar, se stătut și vechi. Mai e putoarea cărnurilor ce-au fermentat și s-au răscopt pe tejghea și în magazii. Roiuri de muște se agită vara în jurul stârvurilor, atrase de mirosurile fetide, haitele de câini dau roată rămășițelor, oaselor, hoiturilor aruncate pe maidan și pe malurile Dâmboviței.
Când duhorile de nesuferit, când mirosurile grele ajung la nările domnilor, aceștia încearcă, în disperare de cauză, să ia o serie de măsuri. Putoarea devine pericolul public care molipsește, îmbolnăvește, strică sănătatea norodului, a supusului. Astfel, măcelăriile ar trebui să părăsească orașul, să se așeze într-un loc ferit, „afară”, „zalhanaua” ar trebui să fie și ea „în afara târgului și a orașului”. Tăbăcarii sunt un alt pericol. și ei folosesc matca Dâmboviței pentru a scăpa de gunoaie. La 19 iunie 1803, în mahalaua Gorgani, revărsarea Dâmboviței crease o baltă imensă plină cu resturi menajere, spurcăciuni și stârvuri, stricând aerul din jur: „nu mai este cu putință a trece nimeni pe acolo, fiind primejdie, fiind acel băltoc plin de putoare nesuferită”.
Locuitorii, care aruncă totul în râu și în uliță, care nu strâng în urma lor, mai ajung să și moară. Toate resturile menajere se varsă în râu de pe poduri; „străzile unde se strâng apele noroioase și unde se aruncă băligile cailor devin cu totul impracticabile”, notează medicul Caracaș. Dar nu numai aceste ulițe sunt atinse, ci și căile principale, Ulița Mare și Podul Mogoșoaiei, Podul Belicului și Podul Calicilor: „murdării rămân și în străzile principale, de la caii și boii cari transportă lemne și alte obiecte în oraș”.
Pe lângă garduri și ziduri zac gunoaie și spurcăciuni. Tot pe ele se văd urmele murdalâcului intrat în putrefacție, se ghicesc urmele lăturilor aruncate în grabă de gospodine, se zăresc dârele lungi de urină, iar mirosul acid și înțepător pătrunde în nări. Mirosurile grele și înecăcioase de mangal puturos folosit iarna la încălzitul pușcăriilor îi omoară deseori pe întemnițați. În martie 1839, când Dâmbovița se revarsă, orașul n-are încă mijloacele necesare pentru a îndepărta noroiul de pe ulițe, lăsându-l zile și nopți să fermenteze și să exalte duhori grele.
Aerul modernității ar trebui primenit și prin îndepărtarea fecalelor animale. Orașul românesc este până târziu nu numai un loc al câinilor și al birjelor, așadar al cailor, ci și al numeroaselor animale domestice aciuate pe lângă case. Ori să-i ceri orășeanului să renunțe la vaci, porci, gâște, cai, găini, măgari pare de neconceput. Să nu uităm că până de curând, până în 1990, erau încurajate micile grădini de zarzavat de lângă blocuri ori chiar cotețele cu porci și păsări. Bine că se duseră, dă-le dracu! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
