Costache Caragea coboară de la Pașcani la mânăstirea Neamț, în ziua sfântă a Înălțării: „am plecat, așadar, din Pașcani cu prea scumpa mea Ralița, amândoi într-o butcă cu șase cai și numai o singură slugă, și trecând prin cele mai minunate locuri, adică prin munțișori împodobiți cu fel de fel de pomi roditori, neroditori și de-a pururea verzi și prin câmpii puțin întinse cu o mulțime de felurite flori și adăpate de ape minunate, foarte gustoase și bune de băut, am ajuns în aceeași zi, spre seară, la sfânta mânăstire, unde s-au tras îndată clopotele”.
Acolo Costache Caragea întâlnește alți boieri, veniți, ca și el, în perelinaj la icoana sfântă a mânăstirii, dar și pentru a petrece sărbătoarea în liniștea grădinilor mânăstirii. Pentru această zi de sărbătoare, Înălțarea Domnului, hramul mânăstirii, veniseră din Iași boieri și boieroaice, purtați de „evlavie”, bine primiți și bine ospătați de egumenul mânăstirii, chir Paisie.
Se mai duceau apoi boierii la mânăstirile Agapia și Văratec, unde multe dintre fiicele și surorile acestora, devenite călugărițe, își aveau chiliile. Drumul până acolo era o adevărată excursie cu incursiuni prin păduri și popasuri la iarbă verde. Despre plăcerea de a merge pe potecile de prin crânguri, în căutarea sastiselii și a evlaviei, scrie și Gheorghe Sion, un bun cunoscător al acestui trai, dat fiind că a luat deseori drumul mânăstirilor fie pentru a-și așeza acolo surorile, fie pentru a le vizita.
La Agapia sau la Văratec se constituie repede o adevărată colonie de maici care trăiesc izolate de lume, dar care sunt pregătite în orice moment să primească oaspeți. Arhondaricul este amenajat taman pentru oaspeți. Citind catagrafiile efectuate la începutul secolului al XIX-lea pe la toate schiturile și mânăstirile din Țara Românească și Moldova, observi că mai toate au fie odăi, fie case destinate musafirilor.
În arhondaricul mânăstirii Agapia este găzduit junele Sion, sosit să-și aducă una dintre surori. Lasă amintiri înflăcărate despre „petreceri delicioase”, consumate între cafele, dulcețuri, prânzuri regale și mai ales „ocheade fermecătoare”. Sion nu exagerează deloc în această poveste exuberantă, căci, în aceeași epocă, pe 1 mai 1844, la cererea mitropolitului, Vodă Mihail Sturdza poruncește tinerilor holtei să ocolească mânăstirile de la Agapia și Văratec, unde ar fi mers doar pentru a face „neorânduieli”, cu alte cuvinte, pentru a suci mințile tinerelor măicuțe. Cunoscând povestea lui Anton Pann sau a lui Barbu Mumuleanu, știm și de ce avea motive să se îngrijoreze vodă...
Plimbările prin natură către conacul de la țară ne sunt cunoscute de la Constantin Brâncoveanu, un mare preumblător. În secolul al XVIII-lea sunt unicul mijloc de petrecere a timpului. În secolul al XIX-lea vor fi puse însă în umbră de atracțiile sociabilității urbane: clubul și plimbările la șosea. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
