Dărâmați ! Dărâmați ! Dărâmați !

Îmi plac scrierile lui Octavian Hoandră, au savoare și emoție, bașca erudițe, deloc ostentativă!  În spatele fiecărui cuvânt îl simți pe omul de la capătul  condeiului, al cărui zbucium interior ajunge până la tine, cititorul. La sfârșitul lecturii, rămâi  pe   gânduri și  te întorci la o frază anume, nu cumva să-i ratezi tâlcul. Nimic nu-i de complezență  în textele sale, niciun compromis cu tembelismul  noii corectitudini politice ! Dimpotrivă, o răbufnire crudă, de-o sinceritate tandră, răzbate din articolele (bleah, ce banal sună !) publicate în online.

Într-o zi din octombrie, prietenul meu clujean ne-a anunțat tremurând de îngrijorare că e neîndoielnic: civilizația europeană  se clatină[1] !  Și uite așa ne-am amintit de „intervenția Ursulei von der Leyen în Parlamentul European, unde cerea de la tribună să nu se mai folosească nume de sfinți, precum Maria sau Ioan, iar oamenii să evite a-și face urări explicite de Paști sau Crăciun…”. Or, „când politica fără Dumnezeu ajunge să creadă că reprezintă Binele însuși, adversarul nu mai trebuie convins, ci corectat, reeducat, izolat sau redus la tăcere. Iar de aici până la cenzura informală și până la legitimarea simbolică a violenței nu mai este o distanță atât de mare pe cât ne place să credem”.  De-ar fi doar asta, însă  ne-am trezit  și cu un război  ce nu se mai termină, și cu o criză energetică, și cu o avalanșă de  imigranți, și cu o sărăcie  ce se întinde  ca o pecingine pe trupul sleit  al „Bătrânului Continent”... De unde și avertismentul: „Nu poți reînarma continentul, integra milioane de migranți, remodela industria și schimba obiceiurile sociale, nu poți cere Europei să nu mai fie creștină, după care să tratezi orice întrebare despre costuri ca pe o formă de ignoranță sau egoism. La un moment dat, cetățeanul întreabă - nu dacă fiecare cauză este nobilă, ci dacă suma tuturor acestor cauze nu depășește puterea societății care trebuie să le plătească”.

Iar consecințele n-au întârziat, cu proteste de-o violență  teribilă, cu osebire  în „Hexagon”,  deloc întâmplător, întrucât „este țara care și-a transformat, de-a lungul timpului cultura, arhitectura, muzeele și memoria într-o formă de suveranitate, iar ceea ce se întâmplă acum, acolo, capătă o forță simbolică aparte. În ianuarie 2024, două activiste climatice au aruncat supă pe geamul care protejează Mona Lisa, convinse că urgența cauzei lor le permite să transforme una dintre marile imagini ale culturii europene într-o recuzită pentru protestul lor imbecil. Atunci s-a putut spune, cu o anumită ușurință, că tabloul nu fusese afectat, că era protejat de sticlă și că fusese doar o mică obrăznicie militantă. Tocmai această explicație mi se pare însă simptomatică, fiindcă problema nu era cantitatea de supă și nici rezistența geamului, ci instalarea unei noi ierarhii morale în care patrimoniul poate fi umilit dacă scopul politic al celui care îl umilește este declarat suficient de nobil.

După doi ani, imaginea s-a schimbat. La 17 octombrie 2026, în timpul celor mai grave tulburări pe care Franța le-a cunoscut de ani buni, o facțiune violentă de «studenți» mascați a incendiat primăria din Limoges, clădire neorenascentistă inaugurată în 1883, care a traversat două războaie mondiale și aproape un secol și jumătate de istorie, iar turnul său cu ceas s-a prăbușit sub foc”. Mda,  „între supa aruncată pe Mona Lisa și focul din Limoges nu există o relație directă, dar văd între ele ceva poate mai grav decât o legătură organizatorică. Anume, o schimbare a raportului cu lucrurile moștenite, convingerea că furia prezentului se poate așeza deasupra memoriei și că patrimoniul,  sufletul european creștin, instituția, opera de artă, statuia sau clădirea publică încetează să mai fie bunuri pe care le primești de la cei dinainte și pe care ai obligația să le transmiți celor de după tine, devenind simple decoruri pe care fiecare generație revoltată își poate exersa resentimentul”.

Ei bine, ajuns în acest punct al analizei,  o întâmplare veche  de un secol și-un pic îmi strică iremediabil  liniștea oricum ferfenițită de evenimentele ultimelor luni... Da, fiindcă  prin 1909, Filippo Tommaso Marinetti[2], fondatorul și teoreticianul futurismului,  susținea vehement: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi, şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului şi împotriva  oricărei laşităţi oportuniste şi utilitariste. Adevăr zic vouă că frecventarea cotidiană a muzeelor, bibliotecilor şi academiilor (cimitire de eforturi zadarnice, calvaruri de vise răstignite, registre de elanuri retezate!...) este, pentru artişti, tot atât de dăunătoare ca tutela prelungită a părinţilor pentru  anumiţi tineri beţi de talentul lor şi de voinţa lor ambițioasă. [...] Să vină deci voioşii incendiatori cu degetele carbonizate! Iată-i! Iată-i! ... Haideţi! Daţi foc dulapurilor cu rafturi din biblioteci! Deviaţi cursul canalelor pentru a inunda muzeele! [...] Puneţi mâna pe târnăcoape, securi, ciocane şi dărâmaţi, dărâmaţi fără milă oraşele venerate!”[3]. Oho, și cum mai scrâșnesc fundațiile vechii civilizații, și cum se înfig excavatoarele în templele culturale de altădată, și cum urlă maimuțele cu smartphone!...  „Dărâmați! Dărâmați! Dărâmați!” e, ce răzbunare a istoriei!, răspunsul la  îndemnul leninist: „Învățați! Învățați! Învățați!”.

La naiba,  chiar să i se împlinească  dorința italianului  și-a prozeliților  lui cu chipurile acoperite și dedați vandalismului  în numele... Chiar, în numele cui? E cineva în stare să mă lămurească  și pe mine pentru ce au ieșit și ies în continuare din grotă puhoaiele de hoți și tâlhari (progresiști, chipurile !) din Franța, Italia, Elveția, Germania... ?