În timp ce războiul din Ucraina continuă să modeleze realitatea geopolitică a bătrânului continent, unitatea europeană se confruntă cu o încercare fără precedent. Deși amenințarea rusească rămâne o certitudine pentru majoritatea cetățenilor, inflația persistentă și scăderea puterii de cumpărare au alimentat un fenomen tot mai vizibil: „war fatigue” sau oboseala de război. Pe fondul nemulțumirilor sociale și al presiunilor exercitate de partidele de extremă dreaptă și de stânga radicală, sprijinul financiar și militar acordat Kievului devine o temă aprins dezbătută, punând guvernele europene în fața unei alegeri dificile între prioritățile economice interne și securitatea pe termen lung a continentului, scrie Le Monde
În Europa, amenințarea unei oboseli crescânde a cetățenilor față de războiul din Ucraina
Majoritatea europenilor rămân convinși că Rusia reprezintă o amenințare pentru Vechiul Continent și continuă să susțină Kievul. Cu toate acestea, într-un moment în care puterea de cumpărare a gospodăriilor este erodată de inflație, costul ajutorului militar acordat Ucrainei este din ce în ce mai des criticat, în special de partidele de extremă dreaptă sau din cadrul stângii radicale.
Numele Ucrainei nu era scris pe pancartele studenților furioși. Liceenii veniți să protesteze la Paris și în provincie, pe 17 octombrie, strigând „Bani pentru educație, nu pentru armată!”, au preferat să denunțe deciziile bugetare ale președintelui Emmanuel Macron. Din 2022, de la trimiterea tancurilor rusești spre Kiev, acesta a apelat la trecerea Franței și a Europei la o „economie de război”. Dar, în ochii experților în conflictul ruso-ucrainean, există puține îndoieli că nemulțumirea acestei tineret — devenită simbolul unei generații afectate de actualitatea geopolitică — face parte din fenomenul european tot mai amplu descris drept „war fatigue” (oboseala de război). Această lehamite față de războiul din Ucraina apare într-un moment în care Uniunea Europeană (UE), care a promis deja Kievului 90 de miliarde de euro până la sfârșitul anului 2027, ar putea transfera încă 47 de miliarde de euro suplimentare.
„Intrăm în tipica dezbatere «unt sau tunuri»”, observă Benjamin Martill, lector în relații internaționale la Universitatea din Edinburgh. „La începutul războiului, în 2022, Ucraina beneficia de un sprijin foarte puternic. Primele fisuri au apărut spre sfârșitul anului următor”, explică expertul. În acea perioadă au apărut tensiuni legate de prețul energiei, în timp ce Vladimir Putin folosea gazul rusesc livrat europenilor ca pe o armă. Pe câmpul de luptă, Ucraina înregistra pierderi strategice. „În acel moment, oamenii au început să se gândească: «De acord, susțin Ucraina, dar banii pe care îi trimitem par să intre într-o gaură neagră, pentru că nu există o perspectivă realistă de a câștiga»”, continuă cercetătorul.
În întregul Vechi Continent, solidaritatea și empatia față de Kiev rămân solide: în primăvară, 76% dintre europeni considerau că UE ar trebui să continue să susțină Ucraina, conform Eurobarometrului 105 desfășurat între 12 martie și 5 aprilie. Cu toate acestea, în Franța, ca și în Germania, Spania sau Italia, cetățenii ar prefera — potrivit unui studiu YouGov apărut în februarie — încheierea unei păci negociate, chiar dacă aceasta ar duce la preluarea unor teritorii ucrainene de către Moscova, în loc de continuarea războiului. După aproape cinci ani de lupte, deasupra Europei planează teama unui război fără sfârșit. Într-un moment în care puterea de cumpărare este erodată de inflație, cheltuielile în favoarea Ucrainei sunt analizate la microscop.
„Opinia publică este afectată în profunzime de un sentiment pacifist, opac la ideea că un sprijin militar ar putea îmbunătăți situația; domină ideea că un compromis, fie el și dezechilibrat, ar fi de preferat”, constată, din Torino (Italia), Lorenzo Pregliasco de la institutul de sondare YouTrend. „Europenii rămân în mare parte convinși că Rusia constituie o amenințare. Paradoxul este că o majoritate poate continua să susțină principiul rezistenței ucrainene, opunându-se totodată unora dintre măsurile necesare pentru a o face posibilă. Această contradicție aparentă explică o parte din tensiunile politice actuale”, constată Grégoire Roos, specialist în Europa, Rusia și Eurasia în cadrul think tank-ului Chatham House.
Scindări interioare
„Nu putem ceda opiniei publice atunci când majoritatea se înșală!”, tuna ministrul italian al apărării, Guido Crosetto (Fratelli d’Italia, extremă dreaptă), la microfonul BBC pe 17 octombrie, exprimându-și indignarea că o majoritate a concetățenilor săi se opunea trimiterii de ajutor militar Kievului. Deși premierul Giorgia Meloni nu ezită oficial, aliatul său Matteo Salvini (Liga, extremă dreaptă) promitea la congresul partidului său din 25 octombrie să acționeze pentru oprirea ajutorului militar acordat Ucrainei.
La Paris, ca și la Berlin, puterea încearcă să convingă populația agitând pericolul rusesc. Vladimir Putin, care nu și-a ascuns niciodată disprețul profund față de Europa — pe care o consideră un tărâm al decadenței —, și-ar putea extinde ofensiva dincolo de Ucraina, susțin majoritatea analiștilor. „Vom continua ajutorul până când acest război se va termina. Și transmit acest mesaj și în interiorul țării, populației germane”, a subliniat cancelarul Friedrich Merz în timpul unei întrevederi cu Volodimir Zelenski la Berlin, pe 3 noiembrie. „O facem în propriul nostru interes, în interesul Europei și în interesul unei ordini politice stabile în Europa.”
În Franța, Emmanuel Macron denunță regulat „spiritul de înfrângere” și „lașitatea” celor care, dintre liderii europeni, ar fi tentați să înceteze ajutorul pentru Kiev. „A ajuta Ucraina nu este o simplă bunăvoință din partea noastră. Este interesul nostru și este securitatea noastră. (…) Capitularea înseamnă slăbiciune; slăbiciunea înseamnă pericol”, insista președintele francez pe 16 octombrie, la finalul unui Consiliu European la Bruxelles.
Mai multe țări europene, din cauza geografiei sau a istoriei lor, par imunizate împotriva acestor scindări interioare. În Finlanda, care împarte o frontieră comună cu Rusia, precum și în Suedia, Danemarca sau Norvegia, ajutorul acordat Ucrainei nu face obiectul niciunei dezbateri. Partidul de extremă dreaptă denez, Dansk Folkeparti (DF – Partidul Popular Denez), a cerut la sfârșitul anului 2024 ca Copenhaga să susțină eforturile viitoarei administrații Trump de a obține un acord de pace pripit, în defavoarea Ucrainei și în folosul Rusiei. Totuși, formațiunea abia dacă a reușit să atragă vreun alegător pe acest subiect și nu a mai reluat ideea de atunci.
Discurs naționalist
În țările baltice, unde amintirea epocii sovietice rămâne dureroasă, sprijinul pentru Ucraina se bucură de asemenea de consens în rândul partidelor de la guvernare. Este adevărat că, în Letonia, două partide populiste — Latvija pirmajā vietā (Letonia pe primul loc) și Puterea Suverană / Noi Letonii — multiplică apelurile la compromisuri cu Rusia, sperând să atragă voturile minorității rusofone (37,7% din populație), însă acestea rămân marginale.
În Regatul Unit, susținerea pentru Ucraina este de asemenea cvasi-unanimă, iar Nigel Farage, purtător de cuvânt al extremei drepte și fondator al partidului Reform UK, s-a simțit obligat la mijlocul lunii octombrie să își clarifice poziția. „Nu am spus niciodată că nu ar trebui să susținem Ucraina, niciodată!”, a punctat fostul fruntaș al Brexitului. „Am spus doar că mi-aș dori să analizez situația de aproape pentru a mă asigura că banii contribuabililor britanici nu sunt înghițiți de corupție.”
Forțele politice care se opun ajutorului pentru Ucraina — adesea la extrema dreaptă sau în cadrul stângii radicale — găsesc un ecou mai puternic în statele unde opinia publică ezită, iar liderii aflați la putere sunt slăbiți sau la final de mandat. În Germania, unde Friedrich Merz doboară recorduri de nepopularitate și este descris de criticii săi drept un „Kriegshetzer” („instigator la război”), „aleșilor le este tot mai greu să explice, chiar și unui electorat moderat, de ce se alocă atât de mulți bani Kievului, când șansele Ucrainei nu sunt foarte mari, în special din cauza retragerii americane”, constată Ursula Münch, politolog la Academia de Formare Politică din Tutzing, Bavaria.
Dincolo de Rin, punerea în opoziție a sumelor virate Kievului cu eforturile cerute germanilor pentru realizarea reformelor promise este exploatată de partidul Alternative pentru Germania (Alternative für Deutschland – AfD, extremă dreaptă) și, de cealaltă parte a spectrului, de BSW, o mică formațiune prorusă ce poartă numele fondatoarei sale, Sahra Wagenknecht, precum și, într-o mai mică măsură, de partidul de stânga radicală Die Linke. „Am cheltuit peste 100 de miliarde de euro; nicio altă țară nu a cheltuit atât de mult, iar noi suntem foarte îndatorați. Pentru mine, interesul Germaniei primează, este Germania pe primul loc”, argumenta Alice Weidel, copreședintă a AfD, pe 15 octombrie, într-un interviu acordat săptămânalului britanic The Economist.
În Germania, ajutorul acordat Ucrainei îmbracă forma unui sacrificiu. Pretinzând că vine în sprijinul populației, parlamentul nou ales al landului Saxonia-Anhalt, dominat de extrema dreaptă, a adoptat pe 14 octombrie o rezoluție inițiată de AfD și BSW. Aceasta cere guvernului regional să se angajeze în favoarea opririi imediate a livrărilor de arme și a ajutorului financiar pentru Ucraina, precum și a ridicării tuturor sancțiunilor împotriva Rusiei — deși subiectul nu ține de competența landurilor, ci de cea a guvernului federal. „Nu vrem ca țara noastră să continue să participe la un război care nu este al nostru”, a explicat Ulrich Siegmund, figură în ascensiune a AfD, care vizează postul de premier al Saxoniei-Anhalt. „Banii noștri pentru țara noastră”, a punctat el.
În Franța, acest discurs naționalist se află de asemenea în centrul argumentației Partidului Rassemblement National (Adunarea Națională), favorit în sondaje pentru alegerile prezidențiale din 2027. „Din momentul alegerii mele, timp de șase luni, vom menține ajutoarele (…) pentru a nu lăsa pe nimeni la greu. Dar după aceea, vom opri ajutorul financiar pentru Ucraina, deoarece nu mai avem mijloacele necesare pentru a o face”, a declarat candidata sa, Marine Le Pen, pe 15 octombrie, într-un interviu acordat televiziunii flamande VRT News, în marja unei întâlniri la Bruxelles cu aliații săi europeni din grupul Patrioților. În martie 2017, lidera de extremă dreaptă — al cărei partid primise cu trei ani mai devreme un împrumut salvator de la banca ruso-cehă First Czech-Russian Bank — se afișa zâmbitoare la Kremlin, dând mâna cu Vladimir Putin.
O altă retorică, ce împrumută accente pretins pacifiste, se răspândește treptat în Franța, ca și în alte părți din Europa, pentru a justifica abandonarea Ucrainei. În cadrul mișcării La France Insoumise, bunăvoința istorică a formațiunii lui Jean-Luc Mélenchon față de Rusia se ascunde sub dorința afișată de a pune capăt războiului cât mai repede posibil. „Curajul păcii împotriva nebuniei războiului”, scria pe 29 octombrie, pe X, jurnaliștii Natacha Polony, candidată declarată la alegerile prezidențiale, apărandu-se totodată de acuzația că ar fi „prorusă”.
„Absența unui orizont diplomatic”
Polonezul Grzegorz Braun, aflat la conducerea partidului ultranaționalist și antisemit Confederația pentru Coroana Poloneză, creditat cu aproximativ 10% din intențiile de vot la nivel național, atacă presupusul belicism al guvernului pentru a cere încetarea ajutorului ucrainean. „Vilnius și Varșovia incită la război, ceea ce cu siguranță nu este în interesul polonezilor și lituanienilor de bună-credință. La rândul meu, fac un apel la pace”, declara el în mai, în timpul unei deplasări în Lituania, sugerând acceptarea unor concesii față de Moscova, cum ar fi recunoașterea suveranității ruse asupra Crimeei.
În Ungaria, această revendicare de a aparține „taberei păcii” i-a permis mult timp partidului naționalist Fidesz, condus de Viktor Orbán, să își legitimeze apropierea de Kremlin. Aflat la putere timp de șaisprezece ani, populistul a fost înlăturat prin vot la alegerile parlamentare din aprilie. Însă succesorul său la conducerea guvernului, Péter Magyar, un pro-european, rămâne prudent în privința chestiunii ucrainene. „Sentimentele anti-ucrainene sunt foarte adânc înrădăcinate în mentalitatea maghiară, după patru ani de campanie continuă de denigrare dusă de puterea orbănistă din februarie 2022”, analizează politologul ungar Róbert László.
Oboseală temporară față de Ucraina sau începutul unei rupturi politice? „În acest stadiu, este vorba despre o fragilizare a consimțământului european față de costurile războiului, mai degrabă decât despre o abandonare generală a Ucrainei de către opinia publică europeană”, vrea să creadă Grégoire Roos de la think tank-ul Chatham House.
Victoria democraților americani la alegerile de jumătate de mandat (midterms) de marți, 3 noiembrie, prin fragilizarea unui Donald Trump care își asumă tot mai deschis simpatiile față de Kremlin, ar putea ajuta la restaurarea încrederii în capacitatea occidentală de a susține Ucraina. „Dar acest consimțământ s-ar putea degrada în lipsa unui orizont diplomatic credibil”, avertizează Grégoire Roos, în timp ce Moscova se delectează ascultând discursurile ce denunță ajutorul pentru Ucraina și încearcă să le amplifice pe rețelele sociale.
„Propagandiștii prorusi folosesc în special tema corupției, zugrăvind Ucraina ca pe o cleptocrație în care ajutorul occidental ar fi înghițit. Acest lucru se dovedește foarte eficient în rândul anumitor categorii ale populației”, observă Adam Holesh, cercetător postdoctoral la Institutul de Studii Internaționale din Barcelona, în timp ce Rusia continuă zi de zi atacurile sale tot mai sângeroase împotriva populației civile și a infrastructurii ucrainene.
