Au trecut 25 de ani de la Revoluție și România încă nu a decis deschiderea arhivelor Armatei și Justiției, din perioada comunistă. România a deschis arhivele Securității abia în anul 2000, în timp ce Germania răsfoia dosarele STASI din 1992.
Au trecut 25 de ani și România nu doar că nu are un muzeu al comunismului, ci simte nevoia de a face campanii de conștientizare a populației pentru necesitatea unui astfel de muzeu. Campanii de presă pentru împăcarea noastră cu trecutul recent!
De ce am ajuns aici? Am încercat să aflăm răspunsuri de la una dintre cele mai avizate persoane: președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Radu Preda. Pentru că avemdreptul la memorie. Vă prezentăm mai jos a doua parte dintr-un dialog care pune pe gânduri.
Prima parte a interviului o puteti citi dând click pe titlul de mai jos.
EXCLUSIV. De ce nu are România un muzeu al comunismului? (INTERVIU)
Avem nevoie de un psiholog de ţară? Care să explice de ce abia în 2000 am deschis arhivele Securităţii, iar Germania a deschis arhivele STASI din 1992?
Nu cred că este o chestiune psihologică, chiar dacă nu lipsesc anumite trăsături comportamentale, ci mai curând de natură biologică.
Să mă explic. Căderii comunismului nu i-a corespuns la noi niciun efort sistematic de separare a apelor. Cu excepția unor procese cu caracter mai curând simbolic, menite să ilustreze „victoria poporului” asupra tiraniei, cum a fost cazul lui Verdeț sau al generalului Stănculescu, România a fost dirijată de aceeași elită comunistă și securistă.
A fost o continuitate biologică. Aceiași oameni, aceeași adresă, aceeași mentalitate. Or, tocmai această continuitate a stat la originea întârzierii accesului la memoria regimului dictatorial.
Acum, nici Germania nu este un exemplu de justiție completă. Cu puține excepții, legate de cei care au tras la zidul Berlinului, regimul democrat a plătit și plătește în continuare pe cei care au slujit regimului nedemocrat.
Am spus-o și la prima mea conferință de presă în calitate de președinte executiv al IICCMER: este uneori frustrant să lucrezi cu instrumentele statului de drept împotriva oamenilor statului de nedrept. Dar asta face diferența! Nu puteam aplica, după 1989, o justiție a r[zbunării, oricât, de la caz la caz, am fi avut îndreptățirea morală să o facem.
Cum este posibil ca în anul de graţie 2015 să discutăm despre cât de normal ar fi să deschidem arhivele Justiţiei şi Armatei? Când noi avem mai multe victime decât nemţii la Zidul Berlinului, despre care arhivele Armatei ştiu aproape totul!
Acesta este tristul paradox! Raportat la numărul de victime, numărul reparațiilor, de orice fel, rămâne relativ modest.
O formă eficientă de reparație este cunoașterea istoriei așa cum a fost. Dar nu avem încă toate elementele unui tablou istoric veridic, deasupra interpretărilor partizane sau chiar a manipulărilor.
Cine şi cum ar trebui să determine luarea unei decizii în sensul deschiderii acestor arhive?
De la o situație la alta, decizia este fie în mâinile Guvernului, fie în cele ale CSAT-ului. Trebuie să ne lămurim.
Are mass-media vreo putere? Dacă da, suntem primii care vom pune umărul. Dacă aceasta este ultima mea misiune ca jurnalist, atunci mi-o asum. Mai există ţări din fostul bloc comunist care să nu aibă nici până acum un muzeu al comunismului, al anilor de dictatură?
Mass-media a făcut deja mult pentru păstrarea temei comunismului pe agenda publică. Da, mai sunt țări fără un muzeu al comunismului. Mă gândesc aici, de pildă, la Bulgaria, Albania, Moldova. Nici Polonia nu are unul, așa cum, la Praga, există unul privat, de orientare mai curând nostalgică. Nu suntem singuri. Repet: este vorba despre un proces terapeutic posttraumatic de durată. Nu are nimeni o rețetă.
Aţi organizat un atelier de lucru, cu experţi din străinătate, pe tema înfiinţării unui muzeu al comunismului. Care au fost formulele muzeale discutate?
Pe scurt, s-au desprins câteva concluzii: muzeul să fie central, accesibil comunității și turiștilor, să fie finanțat corespunzător, să aibă o conducere stabilă, marile proiecte în domeniu necesitând respirație lungă, să nu fie politizat și să aibă în vedere diferitele tipuri de public, de la cei în vârstă, care știu câte ceva, la cei tineri, care nu știu nimic sau aproape nimic.
