Medici în Țările Române în epoca medievală (secolele XIV – XVII)

III. Transilvania

Teritoriul transilvănean, situat la intersecția marilor drumuri comerciale și al rețelelor culturale europene, a fost un spațiu de sinteză, unde influențele occidentale și central-europene au modelat și practica medicală. Acad. Ion Aurel Pop afirma „Transilvania medievală și premodernă a fost o regiune de frontieră, în care multiple influențe culturale s-au întâlnit și s-au topit, generând un climat intelectual și profesional deosebit” (Pop, 2019).

Studiul medicinei în Transilvania medievală reprezintă un domeniu complex, în care se împletesc aspectele politice, culturale, sociale și științifice.

Încă din secolul al XIV-lea, izvoarele documentare consemnează prezența unor medici atât autohtoni, cât și străini, angajați la curțile principilor, în mediul urban săsesc sau maghiar, dar și în mediul ecleziastic. Ion Aurel Pop surprinde această particularitate a Transilvaniei, afirmând că „spațiul intracarpatic a funcționat mereu ca un nod al circulației oamenilor, ideilor și cunoștințelor, iar medicina nu a fost o excepție, fiind întrețesută cu rețeaua universitară și profesională a Europei Centrale” (Pop, 2019). Acest cadru general explică de ce, spre deosebire de alte regiuni românești, Transilvania a beneficiat mai devreme de aportul unor medici instruiți la universități celebre din Viena, Cracovia, Padova sau Wittenberg

În secolele XIV–XV, Transilvania se afla sub autoritatea coroanei maghiare, iar medicii erau în principal formați la universitățile din Viena, Padova sau Cracovia. Majoritatea surselor îi menționează fie în orașe (Sibiu, Brașov, Cluj), fie în anturajul nobililor și al voievodului transilvănean.

O diplomă regală din 1409 menționează pentru prima dată un „physicus civitatis” la Sibiu, ceea ce indică instituționalizarea treptată a funcției medicului orașului (Stoica, 1995). În paralel, sursele notează că medicii curții voievodale proveneau adesea din Italia sau Germania. Primele mențiuni despre medici în Transilvania apar în documente regale și urbane încă din secolul al XIV-lea. Este vorba, de regulă, de „physici” proveniți din spațiul german, care activau în orașele săsești sau la curtea voievodului. Un exemplu timpuriu îl constituie „magister Nicolaus physicus de Coloswar”, atestat în 1369 într-un act regal păstrat în colecția Documenta Romaniae Historica (DRH C, vol. I, 1369, nr. 214). Menționarea termenului „physicus” indică o pregătire universitară, cel mai probabil la Viena sau Cracovia.

În același secol, orașele săsești ca Sibiu, Brașov sau Bistrița au început să angajeze medici proprii. Georg Krauss notează că „orașele din Ardeal aveau grijă să nu ducă lipsă de medici, căci de sănătatea obștii depindea și buna rânduială a negoțului” (Krauss, 1608/ed. 1965). Acest pasaj sugerează integrarea medicinei în structurile urbane încă de timpuriu.

Sfârșitul secolului al XV-lea este marcat de domnia lui Matei/Matthias/Matia Corvin.

Matei Corvin/ Hunyadi Mátyás (1443 – 1490), fiul lui Iancu de Hunedoara, a fost unul dintre cei mai importanți regi ai Ungariei și ai Transilvaniei în secolul al XV-lea. Domnia sa (1458 – 1490) s-a caracterizat prin consolidarea puterii regale, dezvoltarea instituțiilor administrative și promovarea culturii și științei. În contextul Renașterii europene, Matei Corvin a manifestat un interes deosebit pentru educație și pentru progresul științelor, printre care se numără și medicina. Unul dintre principalele sale merite a fost sprijinul acordat studenților transilvăneni pentru a urma studii universitare în centre academice renumite precum Viena, Cracovia sau Padova, unde medicina era predată conform standardelor europene ale epocii. Deși Transilvania nu dispunea încă de universități proprii în timpul domniei sale, politica sa de promovare a educației a permis crearea unei rețele de medici instruiți la nivel european care să servească comunitățile locale la întoarcerea din străinătate.

Curtea lui Matei Corvin de la Buda a devenit un adevărat centru al Renașterii, atrăgând medici renumiți din Italia și alte țări europene. Aceștia nu doar că asigurau îngrijirea medicală a regilor și nobililor, dar contribuiau și la răspândirea cunoștințelor medicale în regiunile aflate sub influența sa, inclusiv în Transilvania. În acea perioadă, este consemnat medicul italian Galeotto Marzio, prezent la curtea regală de la Buda și activ și în Transilvania (Bologa, 1963). Deși Galeotto a fost mai degrabă un erudit umanist decât un medic practicant, prezența lui ilustrează prestigiul crescând al medicinei renascentiste în spațiul central-european. Se observă o apropiere între medicina tradițională locală și medicina academică europeană, ceea ce a facilitat modernizarea practicilor medicale.

În secolul XVI pe lângă medici germani, se apela și la specialiști italieni, formați la Padova sau Bologna, universități renumite pentru studiul medicinei. Szamosközy István, cronicarul transilvănean, remarca faptul că „italienii aduceau cu ei nu doar cunoștințe de medicină, ci și deprinderi de viață rafinată, cu multă prețuire pentru cultura scrisă” (Szamosközy, 1959). În mediul urban, Brașovul și Sibiul se remarcă prin angajarea unor medici stabili. În registrele Sibiului din 1583 apare menționat „Johannes Sommer, physicus civitatis”, care a activat peste două decenii în oraș (Binder, 1970). Acesta reprezintă un exemplu de medic străin care se stabilește definitiv în Transilvania, contribuind la consolidarea unei tradiții medicale urbane.

Secolul al XVI-lea marchează o adevărată expansiune a prezenței medicilor în Transilvania. Nicolaus Olahus (1493–1568), umanist român din Transilvania, deși nu era medic practicant, întreținea contacte cu medici locali și străini și a susținut circulația lucrărilor medicale. În contextul transformărilor politice generate de Reformă și de constituirea principatului autonom transilvănean, curțile principilor devin centre de atracție pentru medici de formație universitară. Cronicile transilvănene menționează episoade medicale semnificative. În Cronica lui George Krauss se arată că la Brașov, în secolul al XVI-lea, „doctorii erau chemați nu doar de către sași, ci și de către români, unguri și secui, semn că meseria lor trecea dincolo de barierele etnice” (Krauss 1608/ed. 1965). Deși în minoritate față de medicii străini, medicii autohtoni sunt consemnați mai ales în secolele XVI – XVII. Ei proveneau din rândurile celor care reușeau să studieze la universitățile din vest.

Ioan Sigismund Zápolya (1540 – 1571), primul principe al Transilvaniei autonome, a fost fiul lui Ioan Zapolya și al soției sale, Isabella regina Ungariei și fiica regelui Sigismund I al Poloniei. După moartea tatălui său în 1540, Ioan Sigismund a fost proclamat Ioan al II-lea, rege al Ungariei (titlul era mai degrabă formal, deoarece teritoriul era împărțit între Habsburgi și otomani). A fost recunoscut ca „rex electus Hungariae” (rege ales al Ungariei). După 1541, când Ungaria a fost împărțită (parte sub stăpânire habsburgică, parte ocupată de otomani, iar centrul rămas autonom), Ioan Sigismund a devenit efectiv conducător al Principatului Transilvaniei. În 1570, prin Tratatul de la Speyer, a renunțat oficial la titlul de „rege al Ungariei” în favoarea Habsburgilor și a fost recunoscut ca „Princeps Transylvaniae et Partium Regni Hungariae” (Treptow & Bolovan, 1997; Kontler, 1999). Domnia sa a fost marcată de eforturi de consolidare a puterii prin diplomație între puterile vecine și prin dezvoltarea instituțiilor interne. Moartea sa prematură în 1571 a lăsat Transilvania sub conducerea altor principii, însă contribuțiile sale la afirmarea autonomiei principatului rămân repere importante în istoria regiunii.

La curtea lui Ioan Sigismund Zápolya activau mai mulți medici și savanți care contribuiau la viața culturală și științifică a principatului.

Unul dintre cei mai importanți medici ai curții a fost Giorgio Biandrata, un medic italian originar din Saluzzo. În 1563, el a fost numit medic personal și consilier al lui Ioan Sigismund. A practicat medicina la curtea princiară, dar și în cercurile nobiliare calvine. Biandrata era cunoscut pentru activitatea sa în domeniul medicinei și pentru implicarea sa în mișcarea unitariană, fiind unul dintre cofondatorii Bisericii Unitariene în Polonia și Transilvania. A publicat lucrări medicale, printre care un tratat despre ginecologie.

Într-un document din 1566 este menționat „doctor Georgius Fabricius, physicus principis” (DRH C, vol. III, nr. 1425), ceea ce arată că funcția de medic de curte era deja instituționalizată. Găsim în timpul lui Ioan Sigismund Zápolya medici germani și italieni dar și medici autohtoni (români, sași și maghiari locali). Documentele epocii pomenesc de colaborări între Biandrata și alți practicanți locali, de exemplu: chirurgi, bărbieri și medici români și maghiari, folosiți pentru tratamente mai simple. Mulți erau formați empiric, dar unii studiaseră în centre universitare europene (Padova, Viena, Cracovia). Asigurau tratamente atât pentru populația urbană și rurală, cât și pentru nobili locali (Pálffy, 2009; Pop & Bolovan 2013).

Sigismund Báthory (1572 – 1613), nepot al lui Ștefan Báthory, a fost principe al Transilvaniei de patru ori (mai 1581 – 1597; august 1598 – martie 1599; februarie – august 1601; 1602) cu întreruperi cauzate de abdicările și revenirile sale succesive. Domnia sa a coincis cu o perioadă de intensă instabilitate politică și militară, dar și cu o consolidare a curții princiare de la Alba Iulia, unde, asemenea altor principi renascentiști, întreținea un personal medical divers.

În epoca sa, prezența medicilor străini și autohtoni era indispensabilă. Documentele menționează medici italieni și germani, angajați pentru competența lor universitară, dar și practicanți locali, români sau sași, care completau serviciile medicale (Mureșan, 2001). Medicina renascentistă transilvăneană combina încă știința universitară (adesea legată de universitățile din Padova, Viena sau Cracovia) cu medicina populară și practici tradiționale.

Cel mai documentat este Giovanni Muralti, Muraltus (în documentele latine) sau Muralt (în cele germane), un medic de origine elvețiană, activ în Transilvania la sfârșitul secolului al XVI-lea. În 1587, Muralti s-a stabilit în Transilvania, fiind invitat de Sigismund Báthory în calitate de medic personal al acestuia. Este menționat la curtea lui Sigismund Báthory și ulterior în serviciul altor nobili din spațiul central-european. În Transilvania, a contribuit la introducerea unor metode mai moderne de diagnostic și tratament, completând cunoștințele empirice ale medicilor locali (Mureșan 2001). În plus, în anul 1603, el a obținut concesiunea pentru exploatarea zăcămintelor aurifere din Zlatna și concesionarea monetăriei din Baia Mare, contra unei sume de 60.000 de monede de aur (Feneșan, 2022).

Sigismund Báthory era conștient de valoarea medicinei pentru legitimitatea și prestigiul curții: prin atragerea medicilor străini de renume, se înscria în modelul renascentist al protectorului științei și artei. Cronicarul Szamosközy notează: „Doctorii principelui erau toți străini, căci n-a voit să primească niciun ardelean neînvățat la școlile mari” (Szamosközy, ed. 1937). În paralel, menținerea medicilor locali dovedea dependența reală de cunoștințele tradiționale în fața bolilor frecvente și a epidemiilor.

Secolul al XVII-lea aduce o diversificare și profesionalizare a medicinei în Transilvania. Principii recurg constant la serviciile medicilor germani, maghiari, italieni și chiar francezi. Totodată, universitățile europene continuă să atragă tineri transilvăneni, dintre care unii revin în țară ca medici.

Gabriel Bethlen (1580 – 1629) a fost una dintre cele mai importante figuri politice ale Transilvaniei în secolul al XVII-lea. Ales principe al Transilvaniei în 1613, cu sprijin otoman, el a consolidat autoritatea principatului și a reușit să mențină un echilibru între puterile vecine – Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic (Britannica, 2023). În contextul Războiului de Treizeci de Ani, Bethlen a fost un actor esențial, implicând Transilvania în conflictele europene și fiind recunoscut pentru abilitățile sale diplomatice (Pop și Bolovan, 2013).Un moment de vârf al carierei sale a fost alegerea ca rege al Ungariei (1620 – 1621) de către Dieta maghiară, deși această titulatură nu a putut fi pe deplin exercitată din cauza opoziției habsburgice.

Bethlen a fost și un promotor al culturii și educației. El a sprijinit înființarea Academiei de la Weißenburg, inspirată de modelele universitare protestante, unde se preda filosofia, teologia și științele naturale (Pop și Bolovan, 2013). A finanțat tipărirea de cărți, burse pentru studenți transilvăneni la universități europene și a adus profesori străini în principat. În acest fel, a contribuit la consolidarea unui climat intelectual modern și la integrarea Transilvaniei în circuitul cultural european (Treptow & Bolovan, 1997).

Bethlen a adus medici străini și locali pentru a asigura sănătatea familiei princiare. Cel mai cunoscut medic al său a fost Weickhardt Scultetus, de origine sileziană, care a efectuat o autopsie notabilă în 1624 și a participat la misiuni diplomatice (Kármán, 2013). Printre medicii săi, este atestat medicul german Johann Alstedt, care se ocupa nu doar de sănătatea principelui, ci și de redactarea unor tratate medicale pentru curte. Un document din 1621, păstrat în colecția Monumenta Hungariae Historica, menționează că „doctor Alsted a îngrijit cu zel curtea și oastea, pentru care a fost răsplătit cu daruri” (MHH, 1621). Documente din 1629 menționează și prezența unui medic italian în serviciul curții, ilustrând deschiderea spre medicina europeană și prestigiul pe care îl oferea angajarea specialiștilor occidentali (Kármán, 2013).

Deși numele medicilor locali nu sunt cunoscute precis, este probabil ca la curte să fi activat și practicanți autohtoni, români sau maghiari, care completau serviciile medicilor străini. Aceștia asigurau îngrijirea suitei princiare și a membrilor familiei nobiliare.

Gheorghe Rákóczi I (1593 – 1648) a fost principe al Transilvaniei între 1630 și 1648, succesor al lui Gabriel Bethlen. A continuat linia politică a calvinismului și alianța strânsă cu Suedia și Franța în cadrul Războiului de Treizeci de Ani, menținând Transilvania ca un actor important în echilibrul de putere din Europa Centrală (Pop și Bolovan, 2013; Britannica, 2025).

La fel ca predecesorii săi, Rákóczi a acordat o atenție deosebită serviciilor medicale, care constituiau atât o necesitate practică, cât și un element de prestigiu. Conform studiilor lui Gábor Kármán (2013), curtea transilvană din secolul al XVII-lea continuă tradiția de a angaja medici formați în centre universitare occidentale – germani, italieni sau maghiari cu studii în afara principatului. Acești medici nu erau doar practicieni, ci și diplomați sau consilieri, fiind implicați în corespondență și însoțind delegațiile princiare.

Sursele documentare indică faptul că în epoca lui Gheorghe Rákóczi I existau atât medici străini, specializați în medicina academică renascentistă, cât și medici autohtoni, care activau în rândul nobilimii și al clerului. De pildă, continuarea tradiției medicale stabilite la curtea lui Bethlen este vizibilă prin prezența unor medici italieni și germani, aduși în Transilvania pentru a garanta standarde medicale ridicate (Kármán, 2013).

În orașe precum Brașov sau Cluj, apăruseră medici renumiți precum István Auer la Mediaș, Pál Francisci la Brașov și György Vizaknai Bereck la Cluj toți practicanți cu formare solidă și recunoaștere renascentistă.

În ansamblu, Gheorghe Rákóczi I a continuat politica culturală și medicală a lui Gabriel Bethlen, menținând o curte cosmopolită, în care medicina modernă se împletea cu tradiția locală, într-un cadru favorizat de deschiderea principelui către progresul științific și cultural european.

Gheorghe Rákóczi II (1621 – 1660), fiul lui Gheorghe Rákóczi I, a devenit principe al Transilvaniei în 1648, conducând principatul într-o perioadă dificilă, marcată de presiunea Imperiului Otoman, implicarea în războaiele din Polonia și tensiuni interne. Politica sa externă s-a încheiat cu un eșec, care a dus la pierderea tronului în 1657 (la cererea Porții otomane). În ianuarie 1658 a fost reinstalat ca principe al Transilvaniei de Dieta reunită la Mediaș. A fost iarăși revocat de turci, care au invadat Transilvania și l-au învins în bătălia de la Gilău (mai 1660), unde a fost rănit grav, răni ce au dus la moartea sa în Oradea.

Curtea sa a continuat tradiția de a întreține un personal medical divers și bine pregătit, moștenită de la predecesorii săi reflectând două tendințe majore ale epocii: pe de o parte, prezența medicilor străini, în special germani și italieni, formați la universități occidentale, pe de altă parte consolidarea rolului medicilor locali, care începeau să fie apreciați în mediile nobiliare. Gheorghe Rákóczi II a beneficiat de rețeaua medicală creată de tatăl său și de principii precedenți. Chiar dacă epoca a fost marcată de crize politice și militare, medicina curții a rămas un domeniu bine întreținut, reflectând integrarea Transilvaniei în rețelele europene de circulație a ideilor și practicilor medicale.

Mihai Apafi I (1632 – 1690) a condus Transilvania între 1661 și 1690, într-o perioadă marcată de instabilitate politică și influențe externe puternice. A fost ultimul principe al Transilvaniei cu adevărat autonom (înainte de integrarea acesteia în Imperiul Habsburgic).

Curțile de la Aiud și Alba Iulia au rămas centre importante ale vieții intelectuale și culturale, unde medicina avea un rol esențial – nu doar în îngrijirea fizică, ci și ca simbol al prestigiului curții.

În epoca lui Mihai Apafi I, predominau medicii străini, mai ales germani sau italieni, angajați direct la curtea princiară. Cronica lui Krauss notează: „la curtea principelui Apafi se aflau medici nemți, oameni învățați, care erau socotiți printre cei mai buni din toată țara”. În paralel, funcționau chirurgi și farmaciști locali (în Sibiu, Cluj), dar ca medici personali de curte sunt atestați în principal următorii:

1. Johann Mylius – medic german, format în universități germane; activ la curtea lui Apafi I în anii 1660 – 1670; atestat în documente princiare ca medic de curte (Mureșan, 2001). Într-o scrisoare din 1675, principele îi mulțumește doctorului Johann Mylius pentru îngrijirea soției sale (Holban, 1983).
2. Andreas Weiss – medic originar din spațiul german, activ în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVII-lea; figura între practicienii preferați de familia Apafi (Mureșan, 2001).
3. Christophorus Sartorius – medic provenit din mediul german (probabil educat la o universitate reformată din Leipzig, Wittenberg sau Jena) a fost angajat ca medic de curte („arciater”) în jurul anilor 1670, ocupându-se de sănătatea principelui și a familiei sale dar și pentru supravegherea sanitară a curții princiare (Mureșan, 2001).
4. Johann Alstedt – medic de origine germană, cunoscut pentru legăturile sale cu mediile universitare luterane; menționat ca medic al curții princiare (Kármán, 2013).
5. Ferenc (Francisc) Pápai Páriz (1649 – 1716), care a servit ca medic al cuplului princiar în perioada 1676 – 1690. Cartea sa, Pax Corporis, a circulat ca manual de sănătate publică și medicine populară, reflectând influența lui în comunitatea locală (Balla & Pelok, 2019).

Per ansamblu, perioada lui Mihai Apafi I ilustrează profesionalizarea treptată a medicinei locale, prin integrarea unor medici străini cu reputație academică și creșterea influenței medicilor autohtoni, într-un context cultural promotor al progresului științific.

Transilvania a fost incorporată oficial în Imperiul Habsburgic în 1691 prin Diploma Leopoldină după ce Habsburgii au obținut controlul efectiv asupra principatului.

Concluzii

1. Medicina transilvăneană între secolele XIV–XVII a fost dominată de prezența medicilor străini, în special italieni și germani, formați în marile universități europene. Medicii autohtoni, deși existenți, au rămas marginali până spre secolul XVII, când câțiva intelectuali locali s-au format în Apus.

2. Între secolele XIV–XVII, Transilvania s-a integrat într-o rețea medicală europeană care a permis atât circulația specialiștilor, cât și a ideilor. Ion-Aurel Pop subliniază că „Transilvania a fost un veritabil nod cultural, în care circulau ideile, oamenii și cunoștințele, inclusiv cele medicale, mult mai devreme decât în alte regiuni românești” (Pop, 2019).

3. Majoritatea medicilor documentați în Transilvania proveneau din Italia (mai ales Padova și Bologna, centre universitare de tradiție), Germania (Leipzig, Heidelberg), Polonia, Ungaria și Țările de Jos.

4. Medicii autohtoni, instruiți la universități din afara țării, au coexistat cu medici străini, aduși la curțile principilor sau în orașele săsești. De la primele mențiuni din secolul al XIV-lea, până la organizarea stabilă a corpului medical din secolul al XVII-lea, medicina a devenit un domeniu indispensabil al vieții politice, militare și culturale transilvănene. Prin medicii străini în Transilvania s-a conectat la tradiția universitară europeană, confirmând rolul său de spațiu de contact între Orient și Occident.

5. Rolul medicilor a fost nu doar medical, ci și cultural și diplomatic, ceea ce i-a transformat în figuri-cheie la curțile principilor ardeleni. Transilvania a beneficiat astfel de o deschidere europeană semnificativă, iar medicina a devenit un factor de modernizare intelectuală.

6. În plan urban, orașele săsești au avut un rol determinant. La Brașov, Sibiu, Cluj, au funcționat medici plătiți din veniturile comunității. În 1608, consiliul Brașovului stipula în statutul său: *„Niciun om să nu fie lipsit de sfatul doctorului orașului, fie sas, fie român” (Statutele Brașovului, 1608, art. 23).

7. Dacă Moldova și Țara Românească au apelat predominant la medici străini (italieni, greci, germani), Transilvania a combinat medici străini cu autohtoni formați la universități europene.

8. În Moldova, mănăstirile au jucat un rol activ în medicină; în Țara Românească și Transilvania, orașele și curțile domnești au fost principalele centre.

(va urma)

Bibliografie

• Akadémia Monumenta Hungariae Historica. Series Scriptores. Vol. IX. 1621,in  Academia Maghiară de Științe. Monumenta Hungariae Historica. Series Scriptores. Vol. IX. Pest: Magyar Tudományos, 1857
• Balla, Árpád, Pelok, Benedek-György “To the Memory of Pápai Páriz Ferenc. The *Pax Corporis*, a Home Medical Book for People.” *Bulletin of Medical Sciences* (Sciendo), 2019
• Bălăceanu, Radu. Medicina și științele naturii în Transilvania medievală. București: Editura Academiei, 1980.
• Binder, Paul. Medicina în Transilvania în secolele XVI–XVII*. Cluj-Napoca: Dacia, 1970.
• Bologa, Victor. Istoria medicinei în România. București: Editura Medicală, 1963.
• Bologa, Victor. Medicina în Transilvania până în secolul al XVIII-lea. Cluj: Editura Științifică, 1972.
• Bologa, Victor,  Edroiu, Nicolae Medicina și științele la români în secolele XVI–XVII. București: Editura Academiei, 1983.
• Bologa, Valeriu. Istoria medicinei universale. București: Editura Medicală, 1968
• Britannica, Gábor Bethlen,Accesat 25 August 2025, https://www.britannica.com/biography/Gabor-Bethlen
• Britannica ,George I Rákóczi. Accesat 28 august 2025. [https://www.britannica.com/biography/George-I-Rakoczi](https://www.britannica.com/biography/George-I-Rakoczi).
• Buda, Gheorghe. Relațiile culturale ale Transilvaniei cu Europa Centrală. Cluj-Napoca: Dacia, 1985.
• Chirotă, Ioan. Universități europene și studenți transilvăneni în secolele XVI–XVII, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2001.
• Câmpeanu, Gh. Medici și bolnavi în istoria Transilvaniei Sibiu: Astra Museum, 2003
• Cândea, Virgil. Influențe culturale italiene în Transilvania București: Minerva, 1970.
• Documenta Romaniae Historica (DRH), seria C, Transilvania, vol. I–III. București: Editura Academiei, 1981.
• Drăgan, Ioan. Orașele Transilvaniei medievale. Cluj-Napoca: Dacia, 1987.
• Dudaș, Ioan. Universități și cultură medicală în Europa Centrală. Timișoara: Facla, 1976.
• Enciclopedia României ,Gheorghe Rákóczy I.. Accesat 28 august 2025. [https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe\_Rakoczy\_I](https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Rakoczy_I).
• Engel, Pál. The Realm of St. Stephen: A History of Medieval Hungary, 895–1526. London: I.B. Tauris, 2001.
• Fătu, Ion. Medicina românească veche. București: Editura Academiei, 1961.
• Feneșan, Costin. Cultura și civilizația orașelor transilvănene. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1994.
• Feneșan, Costin. Mineritul din Transilvania la începutul secolului al XVII-lea. Raportul lui Giulio Cesare Muralti (1603). Analele Banatului. Seria Nouă, Arheologie–Istorie, 30 ,2022
• Fodor, András.. Olasz orvosok Erdélyben a XVI–XVII. században. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1999
• Gherman, Cornel. Medici ai principilor ardeleni. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2004.
• Göllner, Carl. Geschichte der Medizin in Siebenbürgen. München: Oldenbourg, 1976.
• Gruia, Ana-Maria (coord.). PHARMATRANS. All Things Apothecary in 16th–20th-century Transylvania. The Pharmacy Collection in Cluj-Napoca, 7 vol., Cluj-Napoca: Mega, 2023.
• Holban, Maria. Călători străini despre Țările Române, vol. IV. București: Editura Științifică, 1983.
• Iorga, Nicolae. Studii asupra Evului Mediu românesc. București: Minerva, 1905.
• Iorga, Nicolae. Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol. VIII. București: 1907.
• Kármán, Gábor. Physicians and Mobility in Transylvania: The Case of Gabriel Bethlen’s Court. Hungarian Historical Review 2, nr. 4 ,2013
• Krauss, Georg. Cronica Transilvaniei.  Editie critica, București, Editura Academiei Republicii Populare Romîne,1965
• Kontler, László. Millennium in Central Europe: A History of Hungary*\. Budapest: Atlantisz, 1999.
• Kristó, Gyula. King Matthias of Hungary. Budapest: Corvina, 1988.
• Makkai, László. *Transylvania in the Sixteenth Century*. Budapest: Akadémiai Kiadó, 1981.
• Makkai, László,  Szántó, András ,History of Transylvania*, vol. I–II. Budapest: Akadémiai Kiadó, 2001.
• Mârza, Costin. Medicina și farmaciile orașelor săsești. Cluj-Napoca: Argonaut, 2010.
• Mureșan, Mircea. Medici români în Transilvania veche. Cluj: Dacia, 2001
• Mureșan, Ioan. Istoria Transilvaniei în Evul Mediu. Cluj-Napoca: Dacia, 1980.
• Murgescu, Bogdan. Românii în secolul al XVI-lea. București: Editura Academiei, 1996.
• Niederhauser, Emil. Europa Centrală și de Est între Evul Mediu și modernitate. Cluj-Napoca: Presa Universitară, 1998.
• Orient, Gyula. Az Erdély és Bánáti gyógyszerészet történeteCluj: Editura Minerva, 1928.
• Panaitescu, P. P. Izvoare de istorie românească, București: Editura Științifică, 1967.
• Pálffy, Géza. The Kingdom of Hungary and the Habsburg Monarchy in the Sixteenth Century. Boulder, CO: East European Monographs, 2009.
• Pascu, Ștefan. Voievodatul Transilvaniei. București: Editura Științifică, 1971..
• Păun, Radu. Medici și curți domnești în Europa Centrală și de Est. București: Humanitas, 2010.
• Pop, Ioan-Aurel. Istoria Transilvaniei medievale. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2019.
• Pop, Ioan-Aurel. Românii și maghiarii în secolele IX–XIV. Cluj-Napoca: Dacia, 1996
• Pop, Ioan-Aurel. Națiunea română medievală. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2004.
• Pop, Ioan-Aurel,  Bolovan Ioan. Istoria Transilvaniei. Cluj-Napoca: Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, 2013.
• Popa, Mihai. Farmacii și medici în orașele transilvănene. Sibiu: Honterus, 2007.
• Prodan, David. Supplex Libellus Valachorum. București: Editura Științifică, 1967
• Rădulescu, A. Medicina la sașii ardeleni. Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga”, 1999
• Roşu, Gheorghe. Medicina medievală în Europa Centrală. Târgu Mureș: Tip. Univ., 2007.
• Roth, Harald. Siebenbürgen in der Frühen Neuzeit. Köln: Böhlau, 1997.
• Roth, Harald. Kulturgeschichte Siebenbürgens. München: Oldenbourg, 2001.
• Stănculescu, Alexandru. Medicina medievală în Europa. București: Editura Științifică, 1981.
• Stoica, Nicolae. Medicina în orașele transilvănene. Cluj-Napoca: Napoca Star, 1995
• Szabó, Pál. Renaissance Hungary: Studies in the History of Art and Science. Budapest: Akadémiai Kiadó, 1973.
• Szamosközy István, Historiarum Transsylvanicarum, ed. Jakó Zsigmond, Budapest: Akadémiai Kiadó 1959
• Tóth, István György. Literacy and Written Culture in Early Modern Hungary. Budapest: CEU Press, 2000.
• Treptow, Kurt W., Bolovan ,Ioan. Istoria României. Iași: Institutul European, 1997.
• Ursu, N. A. Învățământul și cultura medicală în Transilvania. București: Editura Didactică, 1972.
• Ursu, Nicolae. Studii de istoria științei românești*. București: Editura Științifică, 1978.
• Vese, Mihai. Transilvania și Europa în secolele XVI–XVII. Cluj-Napoca: Presa Universitară, 2011.

Autor: Vasile Astărăstoae