Pe 10 decembrie 1941, Japonia ataca prin surprindere flota navală americană din Pacific, la Pearl Harbor, în Hawai. În acel moment, Imperiul japonez se găsea deja implicat într-un război genocidar cu China, amorsat ceva timp în urmă cu încurajarea SUA. Aceeași SUA care, sub efectul spaimei create de ascensiunea puterii japoneze, încercase să o sufoce economic îngrădindu-i accesul la resursele naturale furnizate de America. Astfel Guvernul american a provocat guvernul nipon să atace el primul. Aceasta a permis Washingtonului intrarea în al Doilea Război Mondial, în care a avut ca aliat China. La capătul războiului, Japonia, învinsă, capitula necondiționat și devenea un protectorat american, în timp ce China își refăcea integritatea teritorială recuperând insula Formosa (Taiwan), prin Tratatul de la San Francisco. De atunci statutul Taiwanului a devenit o problemă de politică internă a Chinei; fapt recunoscut și de SUA care a acceptat principiul unei singure Chine.
STATUTUL DE PROTECTORAT AMERICAN ÎN VECHEA ORDINE AMERICANĂ
SUA a tratat cu un egoism inteligent gestiunea Japoniei învinse în război.
Pe de o parte, i-a impus Japoniei adoptarea modelului american de organizare a societății, în detrimentul identității culturale japoneze tradiționale. Pe de altă parte, a limitat strict înarmarea Japoniei la nivelul necesităților defensive minimale. Despre înarmare nucleară nici nu putea fi vorba. În al treilea rând, Japonia a fost ajutată să se dezvolte din punct de vedere economic, astfel încât să poată fi un cumpărător solvabil de bunuri americane, ca și un furnizor de mărfuri ieftine înalt prelucrate pentru piața americană, dar mai ales să constituie o plasă de siguranță pentru eventualele situații în care SUA intra în criză economică. Atunci când aceasta s-a întâmplat, guvernul japonez a trebuit să oprească prin politici monetare autodistructive creșterea economiei japoneze în favoarea reluării creșterii economiei americane. De asemenea, Japonia a finanțat politica americană cumpărând în neștire obligațiuni (bonduri) americane; SUA a tipărit hârtii pe care le-a vândut în schimbul economiilor reale ale muncitorului japonez. În fine, în baza statutului său de protectorat, Japonia a trebuit să accepte nu numai prezența unor baze militare americane pe teritoriul său, dar și să se integreze într-o strategie americană de încercuire a Chinei, fie ca o componentă a șiragului de insule din Pacificul de vest amplasate în mările din vecinătatea coastei chineze, fie ca membru al unui arc de cerc indo-pacific, împreună cu India (care a declinat „onoarea” preferând să meargă pe drumul unei antante cordiale cu China), Australia și Coreea de Sud (alt protectorat tot mai puțin încântat de acest rol).
Aceasta a adus din nou Japonia în tabăra SUA, cu obligația de a intra în opoziție cu China, după ce SUA împreună cu China învinseseră Japonia în războiul pornit de Japonia împotriva Chinei declanșat cu încurajarea SUA. (!!!)
Să adăugăm că o atare opoziție este împotriva naturii și a istoriei întrucât China nu a atacat niciodată, cel puțin în epoca modernă, Japonia, ci Japonia a fost agresorul vinovat de pornirea războaielor împotriva Chinei. Totodată, în timp ce China nu are nimic de luat din Japonia și nimic de câștigat de pe urma unei eventuale dominații a Japoniei, cea din urmă a avut mereu interesul de a obține accesul la resursele naturale chineze. Prin urmare, dacă este cineva care să se simtă amenințat în relația sino-japoneză, aceasta este China, iar nu Japonia.
Pe acest fundal, este de presupus că elitele japoneze ar fi trebuit să ajungă la concluzia că a fi adversarul SUA este periculos (înfrângerea în cel de al Doilea Război Mondial o probează), dar a fi protejatul lor este letal (proba este făcută de sacrificarea intereselor japoneze pentru a promova interesele americane, până la a împinge Japonia într-un nou război, pe termen lung imposibil de câștigat, cu China în chestiunea taiwaneză).
De aceea, este de așteptat ca în contextul geopolitic actual, caracterizat de declinul relativ al puterii americane, declin care anunță sfârșitul ordinii globale unipolare impusă de SUA, precum și de ascensiunea Chinei ca superputere mondială angajată, împreună cu partenerii săi din BRICS sau OCS, în construcția unei noi ordini globale pluricentrice, Japonia să încerce debarasarea de statutul de protectorat american. Aceasta implică apropierea de China și realizarea unui parteneriat strategic între Tokyo și Beijing.
ESTE INTERESATĂ JAPONIA DE UN NOU RĂZBOI CU CHINA?
O analiză obiectivă a realității arată că Japonia este mult mai dependentă de China în ceea ce privește creșterea economică, decât invers. China este cea mai mare piață de desfacere pentru bunurile și serviciile japoneze, în timp ce Japonia se află pe un loc mai jos în ierarhia destinației exporturilor chineze. Capitalurile japoneze găsesc în China oportunități de investiții mult mai mari și mai prietenoase decât cele de acasă.
Numai aceste observații ar trebui să fie un argument puternic pentru ca guvernul japonez să evite orice ostilizare a Chinei și gesturi care să ducă la încordarea relațiilor sino-japoneze. Orice blocaj al schimbului de valori sau orice fracturare a lanțului de aprovizionare care leagă China de Japonia ar afecta enorm atât situația economiei japoneze, cât și stabilitatea socială și politică internă din această țară.
De ce ar proceda autoritățile de la Tokyo împotriva acestei logici?! Numai pentru că așa le dictează interesele protectorului american.
Iată singura explicație ce poate fi găsită pentru recenta declarație a noului prim ministru al Japoniei, doamna Sanae Takaichi, potrivit căreia un atac al Beijingului asupra Taiwanului ar putea crea o „situație care amenință supraviețuirea” Japoniei, circumstanță care, conform legislației nipone actuale, ar permite acesteia să recurgă la forță.
În condițiile în care România întreține relații speciale bazate pe congruența intereselor strategice atât cu Japonia cât și cu China, dar și cu SUA, această declarație este de natură să producă preocupare și dezamăgire la București.
Felul în care dna Takaichi și-a început mandatul a dat naștere unor speranțe privind angajamentul guvernului nipon în facilitarea tranziției de la ordinea mondială unipolară de tip asimetric la ordinea mondială pluricentrică de tip simetric, în condițiile în care, în „secolul Asiei”, Pax Americana urmează a fi înlocuită de o Pax Asiatica, bazată pe modelul unei Pax Sinensis, încorporând, probabil, modelul unei necesare arhitecturi de securitate sino-americane în Pacific.
Într-adevăr, din ceea ce știm, la cererea SUA de a sprijini sancțiunile economice aplicate de puterile euro-atlantice Rusiei, premierul japonez ar fi răspuns că țara sa are o relație foarte sensibilă cu Rusia și de aceea nu dorește să intre în dispute cu Moscova pentru obiective ținând de un război european în care Japonia nu are nici un interes. De asemenea, cu privire la investițiile japoneze în industria americană, doamna Takaichi a precizat că suma pe care o poate mobiliza în acest sens va fi transferată numai dacă este în interesul investitorilor japonezi evaluat în fiecare caz în parte. Toate aceste poziții anunțau o politică de emancipare a Japoniei de sub tutela americană.
Probabil că Washingtonul a cerut Tokyo și cumpărarea obligațiilor suverane americane, dar Japonia trebuie să îi fi răspuns că, spre deosebire de China, nu are bani pentru asta. Maximul ar fi să nu vândă datoria americană, căci dacă ar face-o, mai ales împreună cu China, ar duce în faliment economia SUA în câteva luni și ar împinge imperiul american la lichidare.
Continuarea și desăvârșirea acestei politici era trecerea la o abordare constructivă, rațională, pozitivă și morală a problemei taiwaneze. A susține și chiar impulsiona un plan de integrare a Taiwanului în spațiul suveranității reale chineze ar fi fost un gest corect moral, înțelept geopolitic și profitabil economic, prin care noul guvern japonez ar fi început o eră nouă în istoria imperiului de la soare răsare. Elitele politice japoneze ar trebui să priceapă, ca și cele ale României, de altfel, că dimensiunea suveranității lor se măsoară prin dimensiunea parteneriatului strategic cu cea mai mare putere emergentă a viitoarei ordini globale – China.
Se pare, însă, că premierul Sanae Takaichi, probabil, dintr-o inerție ideologică, a ales imposibilul și anume ca Japonia să fie în același timp puțin independentă și puțin protectorat. Astfel, răspunzând unei întrebări parlamentare, a făcut declarația mai înainte citată. Ea echivalează cu a spune că refacerea unității naționale și a integrității teritoriale a Chinei ar fi o amenințare la adresa securității Japoniei și de aceea politica Japoniei ar avea ca scop dezmembrarea Chinei sau menținerea dezmembrării ei. Apoi, fiind vorba, vezi Doamne, de interese vitale, scopul ar îngădui folosirea oricăror mijloace; deci și mijloace militare. Adică, în fața „pericolului chinez”, Japonia ar fi gata să aplice o „lovitură preventivă” Chinei (căci o eventuală confruntare armată în Taiwan nu ar însemna un atac armat chinez împotriva Japoniei), declanșând un nou război împotriva acesteia.
Găsim aici același tip de raționament și de discurs nenorocit care, în Europa, inventând interese și inamici falși, au adus NATO și UE într-un război cu Rusia din care nu mai știu cum să iasă.
Desigur că, în logica rivalității cu China, SUA ar fi acum dispusă să permită remilitarizarea politicii externe japoneze. A mai făcut-o și în trecut, până când această abordare i-a explodat în față la Pearl Harbor, costând viața multor tineri americani și împingând America la gestul criminal comis la Hiroshima și Nagasaki.
Este asta cu adevărat în interesul Japoniei? Are nevoie Japonia de un alt război cu China, fie el și numai economic? Dacă nu a putut învinge China pe când era slabă, cum o va putea învinge acum când este pe zi ce trace tot mai puternică; singură dar mai ales în parteneriat cu majoritatea Sudului Global? Vrea oare Japonia ca, ambiționându-se să păstreze granițele și liniile de demarcație ale Războiului Rece, să meargă pe urmele Ucrainei către dezastru economic, geopolitic și umanitar la nivel național?
REALITATEA UNEI SINGURE CHINE ESTE BAZA UNEI NOI PĂCI ÎN PACIFIC
Pe 3 decembrie 2025, la aproximativ o lună de la declarația privind reacția armată față de o eventuală acțiune militară chineză menită să readucă Taiwanul în spațiul de suveranitate al Chinei continentale, Prim-ministrul nipon a revenit cu o erată reconfirmând că poziția Japoniei față de Taiwan „rămâne neschimbată”. Adresându-se parlamentului, Takaichi a declarat că „poziția de bază a guvernului japonez cu privire la Taiwan rămâne cea exprimată în Declarația comună Japonia-China din 1972, iar această poziție nu s-a schimbat”. În documentul din 1972, Beijingul reiterase că Taiwanul „este o parte inalienabilă a teritoriului Republicii Populare Chineze”, în timp ce guvernul japonez a declarat că „înțelege și respectă pe deplin” această poziție.
În aceeași perioadă, și administrația americană și-a însușit principiul unei singure Chine. A făcut-o pentru ca astfel să își poată normaliza relațiile cu Republica Populară Chineză și, de pe această bază, să opună URSS, rivalul său principal de atunci, puterea Chinei, relaxând astfel presiunea sovietică asupra Americii. Pentru a nu da impresia Taiwanului că l-a abandonat, dar și pentru a-și crea un motiv de a interveni în politica internă a Chinei, Washingtonul a dat asigurări autorităților de la Taipei că le va apăra împotriva unei unificări forțate impuse de Beijing cu mijloace armate.
De atunci și până în prezent, însă, deși recunoaște în principiu o singură Chină, SUA a făcut tot ce se poate pentru a împiedica revenirea Taiwanului la sânului patriei chineze. La fel a procedat și Japonia în numele unei așa numite „ambiguități strategice”, uitând de datoriile sale morale față de China făcute în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
De fapt, nu este ambiguitate, ci ipocrizie. Nici SUA nici Japonia nu vor să tragă consecința firească din logica principiului amintit, care face ca problema taiwaneză să fie exclusiv una de politică internă chineză.
Așa stând lucrurile, în baza principiului egalității suverane, China este singura în drept să decidă când și prin ce mijloace are în vedere refacerea integrității sale naționale. Orice încercare a altui stat, retorică sau practică, de a interveni în acest proces, constituie un amestec în afacerile interne ale Chinei, o încercare de a promova o agendă politică nechineză sau anti chineză prin forță sau amenințarea cu forța. Or, dacă lucrurile merg împotriva ordinii internaționale bazate pe regulile înscrise în Carta ONU, China este îndreptățită la orice reacții de natură a-i apăra suveranitatea; inclusiv la reacții militare.
După experiența lungilor decenii în care principiul unei singure Chine a rămas o formulă teoretică scrisă pe hârtie, contrazisă de acțiuni materiale concrete aplicate pe teren, declarația corectivă a premierului Takaichi din 3 decembrie este cu totul insuficientă și ea nu va fi în măsură să restabilească seninătatea în relațiile sino-japoneze. După precedenta declarație acum este nevoie de mult mai mult.
Socotind că Taiwanul este exclusiv o problemă internă a Chinei, guvernul nipon ar putea iniția încheierea unui tratat privind libera navigație în strâmtoarea Formosa și în mările Pacificului de vest care să confirme traiectoria frontierei de stat chineze la est de Taiwan și suveranitatea chineză asupra Taiwanului. În tratat ar urma să fie incluse și garantarea acestei circulații, precum și posibilitatea continuării raporturilor comerciale cu Taiwanul într-un sistem care să mențină deschisă piața taiwaneză pentru contracte de schimb, cooperare și investiții cu agenții economici japonezi, ca subsistem al pieței chineze continentale. Negreșit SUA ar urma acelaşi curs; de nevoie, dacă nu de plăcere.
Repet: a reafirma acum recunoașterea principiului unei singure Chine, nu mai este suficient; și cu cât va trece timpul va fi tot mai insuficient. Acum trebuie ca „singura Chină” să treacă din planul teoretic în cel practic, din virtualitate în realitate, din ficțiune în adevăr. În loc ca această transformare să se facă cu împotrivirea Japoniei (și a SUA), ar fi în avantajul tuturor ca ea să aibă loc cu sprijinul Japoniei (și al SUA).
CĂTRE O NOUĂ ORDINE GLOBALĂ POSTAMERICANĂ ÎN SECOLUL ASIEI
Potrivit noii sale strategii de securitate, SUA pare a înțelege că vremea ordinii mondiale unipolare s-a epuizat și că pentru a fi măreață din nou ea trebuie să intre în dialog cu puterile globale emergente pentru a negocia, desena și conveni proiectul viitoarei ordini, în mod necesar și inevitabil policentrică. Dintre acestea, datorită caracteristicilor ei, China este prima cu care America va discuta, iar trăsăturile noului sistem de securitate colectivă globală vor depinde de soluția la care vor duce negocierile sino-americane.
Prinsă în cleștele americano-rus, după încheierea păcii în Ucraina între SUA și Rusia, UE nu va avea altă cale de scăpare decât mergând spre Beijing; or, pe ușa care deschide drumul spre China scrie Taiwan. Iar dacă UE nu o va face, România, alături de Ungaria, Cehia, Slovacia și Polonia o vor face.
România, așa cum spuneam, are o relație strategică de tip partenerial atât cu China cât și cu Japonia. Ambele se bazează pe congruența intereselor strategice. Dacă, însă, în cazul Chinei este vorba despre interese obiective cu caracter continu, în cazul Japoniei acestea sunt subiective, conjuncturale și provizorii. De aceea, pe de o parte, la legătura strategică cu China România nu poate renunța, chiar și în condițiile exigenței parteneriatului său cu SUA, indiferent pe ce cale o vor lua relațiile Beijingului cu Washingtonul, iar pe de altă parte, dacă ar fi pusă să aleagă între China și Japonia, România o va alege pe cea dintâi.
Așa stând lucrurile, dacă ține la viitorul ei, Japonia va trebui să devină antemergătorul procesului de refacere a unității și integrității teritoriale a Chinei, iar nu să continue călătoria prin istorie într-o remorcă americană. Așa cum astăzi SUA se desprinde de Europa, urmând traseul destinului său istoric care o duce spre alte continente, așa ea se va desprinde și de Japonia, atunci când va aprecia că aceasta a devenit un balast ce nu mai permite ridicarea la un nivel superior a balonului strategic american. Acel moment va trebui să nu găsească Japonia nepregătită, așa cum nepregătită este astăzi UE pentru a tăia cordonul ombilical care o leagă de America, deși altminteri își dorește eliberarea de sub ocupația americană.
Cooperarea Japoniei cu China este net mai profitabilă decât confruntarea cu China. Japonia nu are cum învinge China într-un război, chiar de ar avea și ajutorul SUA, tot astfel cum nici Ucraina nu a putut învinge Rusia cu tot sprijinul NATO. Iar dacă nu poate înfrânge China în luptă mai bine este să i se asocieze în pace.
După Pearl Harbor, amiralul Yamamoto spunea că victoria respectivă a trezit un uriaș adormit, a cărui supărare nu va putea fi domolită. Prin antanta cu China și integrarea Japoniei într-un spațiu extrem oriental comun de securitate, libertate, justiție și prosperitate, uriașul va fi trimis înapoi la culcare, punându-se astfel capăt statutului de protectorat al imperiului nipon. Cheia unei asemenea realizări este Taiwanul. Ar fi bine pentru toată lumea ca Japonia să o înțeleagă la timp. Cu cât mai repede cu atât mai bine.
