Medici în Țările Române în epoca medievală (secolele XIV – XVII)

I. Moldova

Am rămas uimit de interesul manifestat față de nota anterioară (Babe vindecătoare, moașe și vraci în satul medieval românesc) ceea ce m-a încurajat să postez și alte note legate de istoria medicinei în România.

De la început o precizare. În epoca medievală, medicii aveau interdicție în domeniu chirurgical (interdicție menținută până în secolul XVIII), practica chirurgicală fiind de competența bărbierilor.  Jurământul lui Hipocrate menționează în mod expres acest lucru „Nu voi opera piatra din bășică, ci voi lăsa această operație celor care fac această meserie.” Prin urmare, în acest material mă voi referi strict la medici, nu și la bărbierii chirurgi.

Istoria medicinei românești în perioada medievală este strâns legată de evoluția curților domnești și de contactele externe ale acestora. Țările Române, aflate la intersecția drumurilor comerciale balcanice și europene, au fost un spațiu în care nu doar armatele și negustorii străini au lăsat urme, ci și oamenii de știință și practicienii sănătății. Într-o societate preponderent rurală și dominată de medicina populară, prezența medicilor străini la curțile voievozilor a constituit un fenomen aparte, legat de nevoia de prestigiu, de îngrijire medicală competentă și de integrarea într-un cadru diplomatic mai larg.

Medicina Europei medievale se sprijinea încă pe tradiția galeno-hipocratică, transmisă prin intermediul universităților occidentale (Bologna, Padova, Montpellier) și al culturii arabe. Medici formați în aceste centre, în special italieni, greci, germani și maghiari, au fost solicitați de către curțile princiare est-europene, inclusiv în Țarile Române.

Voievozii români apelau la medici străini din două motive principale:

a. Prestigiul diplomatic – un principe care își permitea un „doctor latin” la curte își demonstra rangul și apropierea de cultura europeană.

b. Nevoia practică – bolile cronice, rănile de luptă și epidemiile făceau necesară prezența unor medici cu pregătire superioară celei empirice.

Istoria medicinei în Țarile Române este strâns legată de prezența medicilor aproape toți străini, care au pătruns la curțile domnești și în mediile urbane încă din secolul al XIV-lea. Aceștia proveneau din spații diverse – Bizanț, Imperiul Otoman, lumea italiană, Polonia, Ungaria, dar și din spațiul habsburgic – și au avut roluri multiple: nu doar vindecători, ci și diplomați, spioni sau consilieri politici. Ei erau trimiși în context diplomatic sau comercial, iar fidelitatea lor față de curte depindea de situația politică internațională (Denize, 2004). În plus, în contextul epidemiilor devastatoare, aportul lor a fost esențial, chiar dacă metodele erau limitate de cunoștințele epocii (Benedictow, 2004).

Problematica prezenței medicilor străini în spațiul românesc medieval este una care relevă nu doar aspecte legate de organizarea și exercitarea profesiei medicale, ci și dimensiuni mai largi, precum legăturile diplomatice, influențele culturale și interconexiunile economice dintre Țările Române și marile centre politice și culturale ale Europei și Orientului.

Domnii moldoveni (de la Alexandru cel Bun până la Radu Mihnea) au apelat constant la specialiști medicali veniți din diverse spații: Veneția, Polonia, Transilvania, Imperiul Otoman, Grecia, și comunități evreiești sau armene (Bologa, 1972; Iorga, 2013).

Domnia lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432) marchează primele documentări ale medicilor străini în Moldova. Contextul internațional al acestei perioade – apropierea de Polonia, consolidarea relațiilor comerciale cu Veneția și Genova, precum și contactele cu Ungaria au facilitat circulația specialiștilor în medicină. Dascălul Hermann – consemnat în 1431 la Suceava ca „baccalaureus in medicina”, este indicat în o parte a istoriografiei ca primul medic cu formare universitară atestat în Moldova. Grigore Ureche consemnează prezența unor doctori din Veneția: „Domnul ținea la curtea sa doftori veniți din Veneția, care știau multe meșteșuguri ale leacurilor și îl slujeau nu numai pe dânsul, ci și pe boierii cei mari.”

Documentele mai consemnează existența altor medici străini, veniți din Transilvania și Polonia, chemați probabil pentru tratamente chirurgicale rudimentare sau pentru intervenții legate de epidemiile recurente (Holban, 1968 ).

Un element important este că Alexandru cel Bun a favorizat așezarea armenilor și evreilor în Moldova, ceea ce a permis dezvoltarea unor comunități cu tradiții medicale proprii. Tradiția medicală evreiască și armeană a contribuit la apariția unei prime forme de „medicină curteană informală”, bazată pe cunoștințe empirice integrate treptat în serviciul domnesc.

Domnia lui Ștefan cel Mare și Sfânt (Ștefan III, 1457 – 1504) a reprezentat una dintre cele mai faste perioade ale Moldovei, atât din punct de vedere militar și politic, cât și cultural. Nu este surprinzător că acest context a favorizat și creșterea numărului de medici străini prezenți la curtea sa. Se consemnează o paletă largă de medici străini, reflectând atât legăturile diplomatice, cât și necesitatea tratamentelor în perioade de epidemii. Este pomenit Isaac Beg, care a servit și ca diplomat între Moldova și Poarta Otomană (Bologa, 1972; Iorga, 2013). Dacă în tradiția mai veche acesta era plasat în epoca lui Alexandru cel Bun, cercetările recente confirmă prezența sa clară în perioada lui Ștefan cel Mare, fiind posibil să fi servit mai multor domni succesiv (Bologa, 1972). „Ștefan Vodă avu pe lângă sine un doftor iscusit, Isaac Beg, pe care-l adusese de la Poartă spre a-i tămădui boalele.” (Letopisețul anonim al Moldovei, 1962). Isaac Beg este atestat în literatura istorică ca medic-ambasador în curtea lui Ştefan cel Mare, în jurul anilor 1472 – 1473și este folosit adesea ca exemplu al medicilor-diplomați din secolul al XV-lea.

În paralel, sursele menționează medici venețieni, polonezi și unguri, aduși fie prin misiuni diplomatice, fie prin contacte comerciale (Holban, 1970; Denize, 2004).Între 1462 – 1475, este semnalat un medic anonim (probabil italian) solicitat să trateze rana de la asediul Chiliei. Corespondența papală din 1477 menționează un „doctor creștin venit din Roma”, subliniind rolul diplomatic și cultural al medicilor italieni (Holban, 1970).

Venețianul Matteo Muriano, (care semna „Matheus Murianus, artium et medicinae Doctor”) cu specializare medicină generală, a încercat să trateze boala cronică a voievodului în anii 1501 – 1503. Există o scrisoare a lui Ștefan cel Mare către dogele Leonard Loredano (dec. 1502) în care se cere facilitarea cumpărării unor medicamente „prescrise de Matei Muriano”. Matteo Muriano a murit în Moldova în 1503.

În 1504, se găseau la Curtea Domnească italianul Hieronimo da Cesena cu specializarea medicină generală, un medic evreu trimis de hanul Mengli Ghirai al Crimeiei cu specializarea medicină generală și oftalmologie și un bărbier din Buda (după unii Leonardo Masari, celebru medic din Buda).

Surse indirecte arată prezența unor medici polonezi și unguri la curtea lui Ștefan. Legăturile sale constante cu regele Poloniei, Cazimir IV și, apoi, Ioan Albert, au facilitat trimiterea unor medici specializați. Din notele cancelariei poloneze se deduce că la Suceava ar fi activat cel puțin doi „medici latini”, probabil formați la Cracovia (Denize, 2004).

Astfel, la curtea lui Ștefan cel Mare și Sfânt se conturează o paletă multietnică de medici evrei, italieni, polonezi și unguri, cu un rol dublu – medical și diplomatic.

Secolul al XVI-lea a reprezentat pentru Moldova o epocă de transformări politice, culturale și militare, cu domnii succesive, adesea scurte, marcate de intervenții externe. În acest context instabil, medicina de curte a căpătat un rol aparte, nu doar pentru asistența personală a domnitorilor, ci și ca punte de legătură cu lumea occidentală și orientală.

Bogdan al III-lea (1504–1517), fiul lui Ștefan, a păstrat contactele diplomatice cu Polonia și Ungaria. Izvoarele menționează că acesta a beneficiat de serviciile unor medici polonezi, trimiși de curtea de la Cracovia (Ciobanu, 1980). Prezența lor confirma tradiția începută de tatăl său și continuă legăturile academice cu Universitatea din Cracovia, unde se formau mulți medici din Europa Centrală.

Ștefăniță Vodă (1517 – 1527) continuă această tradiție, deși letopisețele nu rețin nume precise. Giurescu (1971) observă că în epocă era comun ca voievozii să fie asistați de medici greci sau balcanici, familiarizați cu tradiția medicală bizantină și arabă.

Domnia lui Petru Rareș (1527 – 1538; 1541 – 1546) marchează o intensificare a apelului la medici străini. Se consemnează prezența medicilor italieni (de exemplu, Asola din Bressano specializat în medicină generală), greci și turci. Miron Costin scrie „Petru Vodă aduse și doftori greci, unii din Constantinopol, ca să fie la curtea sa și să tămăduiască după datina grecească și apuseană.” Este menționat și un medic sas din Transilvania (Bologa, 1972; Holban, 1973). Această diversitate arată caracterul „internațional” al curții de la Suceava.

Alexandru Lăpușneanu (1552 – 1561; 1564 – 1568)

Datorită surselor otomane și relatărilor cronicarilor știm că fost tratat de un medic venețian, adus de la Constantinopol, și de medici evrei din Galata și Constantinopol, care au adus remedii farmaceutice și cunoștințe medicale orientale (Iorga, 2013; Denize, 2004).

La 5 octombrie 1558, un doctor, Ion Evangelista din Sibiu, a fost trimis prin Brașov, în Muntenia, de unde probabil, a trecut și în Moldova la Lăpușneanu Vodă, care avea mereu nevoie de doctori. Izvoare mai vechi amintesc de un medic numit Asola din Bressano, despre care se spune că a fost aproape ucis din cauza tratamentului greșit administrat. În literatura istorică, un medic grec este menționat drept prezent la curtea lui Lăpușneanu, deși numele nu s-a păstrat în izvoarele directe. Giorgio Blandrata, medic italian asociat curții lui Sigismund, ar fi ajuns la curtea voievodului; i-ar fi administrat otravă în doze mici, ipoteză considerată speculativă și controversată, dar preluată de Costache Negruzzi în cunoscuta nuvelă Alexandru Lăpușneanu. Cronica lui Grigore Ureche sugerează că medicii nu au reușit să îl salveze pe voievod, dar prezența lor atestă că Moldova era deja integrată într-o rețea medicală orientală și occidentală.

În epoca domnilor instabili de la sfârșitul secolului XVI, apelarea la medici străini a continuat.

Cea mai spectaculoasă prezență medicală a secolului XVI este cea a lui Despot Vodă / Iacob Heraclid (1561 – 1563). De origine cretană, educat în Franța, Italia și Germania, acesta a fost nu doar domnitor, ci și un erudit cu pregătire medicală. Bologa (1972) subliniază că „el însuși practica medicina și farmacologia, pregătind leacuri după rețete apusene”. Holban (1970) confirmă că la curtea sa se aflau „un medic saxon și altul italian”, aduși din mediile universitare europene. Despot Vodă este astfel un caz unic: un voievod care îmbina rolul de conducător politic cu cel de „doctor”, integrând Moldova în circuitul științei renascentiste.

Ioan Vodă Armeanul numit cel Viteaz (1572 – 1574), renumit pentru rezistența sa eroică împotriva turcilor, a beneficiat în campanii de consultațiile unor medici otomani, trimiși de Poartă. Holban (1970) consemnează că „în tabăra domnului se aflau medici turci, deprinși a cerceta oștenii și pe Vodă însuși”. Aceasta demonstrează interdependența militară și medicală dintre Moldova și Imperiul Otoman.

Iancu Sasul, (1579 – 1582) domn cu origini germane, a adus la curte medici sași și italieni, menționați în rapoartele ambasadorilor venețieni (Holban, 1976).

Petru Șchiopul (1574 – 1591) cunoscut pentru problemele sale de sănătate, a avut medici italieni și turci la curtea de la Iași, între care se distinge „doctorul Matteo”, un venețian stabilit la Constantinopol (Holban, 1976; Chelcu, 2004).

Aron Vodă, (1591 – 1595), numit „Tiranul”, a întreținut relații intense cu Polonia, iar acest fapt se reflectă și în prezența medicilor polonezi și greci. Miron Costin scrie: „Chematu-au doctori din Leșii și din Grecie, dar în zadar”. Legătura cu Liovul a facilitat venirea de medici apuseni în Moldova.

Ștefan Răzvan (1595), deși a domnit doar câteva luni, a fost înconjurat de mercenari transilvăneni și polonezi, printre care se aflau și „doctori de oaste”. Holban (1971) menționează „medici străini aflați în slujba trupelor de mercenari”.

Secolul XVII marchează o nouă etapă în istoria Moldovei, caracterizată de o intensificare a legăturilor cu Imperiul Otoman, dar și cu statele occidentale.

În această perioadă, domnitorii Movilești și apoi Radu Mihnea au apelat constant la medici străini, atât pentru nevoile personale, cât și pentru întreaga curte.

Domniile lui Ieremia Movilă (1595–1606) și cea a fratelui său Simion Movilă (1606–1607) coincid cu o perioadă de mari frământări politice. Documentele confirmă prezența unor medici polonezi la curtea acestora, legată de alianța strânsă dintre Movilești și nobilimea polonă. Un medic polonez, „doctorul Stanislaw”, este menționat în registrele de curte de la Liov, fiind chemat la Suceava pentru a trata pe unul dintre frați (Ciobanu, 1980).

În același timp, Ieremia Movilă a beneficiat de serviciile unui medic grec din Constantinopol, care era totodată și agent politic al Patriarhiei ecumenice (Denize, 2004).

Constantin Movilă, (1607–1611), nepotul Movileștilor, este menționat în surse ca fiind tratat de un medic italian în 1610, identificat într-o scrisoare a ambasadorului venețian la Constantinopol (Holban, 1976).

Radu Mihnea, (n. 1586 la Constantinopol) domn al Moldovei (1616 – 1619 și 1623 – 1626) și al Țării Românești (1601 – 1602, 1611 – 1616 și 1620 – 1623), este deosebit de relevant pentru istoria medicinei. Fiind un principe cosmopolit, educat și la Constantinopol, el a adus în Moldova mai mulți medici greci și turci, unii dintre ei formați la școli medicale din Orientul Apropiat. Rapoartele misiunilor venețiene atestă prezența la curtea sa a unui „medico greco di Costantinopoli” și a unui „dottore turco”, ceea ce arată diversitatea surselor de expertiză medicală (Iorga, 2013). În plus, Radu Mihnea a avut contacte cu medici habsburgici, probabil prin intermediul legăturilor cu Transilvania, unde Habsburgii încercau să-și extindă influența (Benedictow, 2004).

Domnia lui Vasile Lupu, (1634 – 1653), a marcat o perioadă de înflorire culturală și administrativă în Moldova, caracterizată printr-o centralizare a curții domnești și prin intensificarea legăturilor externe, mai ales cu Polonia, Imperiul Otoman și Europa occidentală.

Această deschidere s-a reflectat și în domeniul medicinei, curtea fiind un centru unde medicii străini erau solicitați pentru tratarea domnitorului și a apropiaților săi. Sursele istorice consemnează prezența la curtea lui Vasile Lupu a medicilor greci și armeni, care erau experți în medicina bizantină și în farmacologia tradițională, utilizând atât plante medicinale locale, cât și preparate importate. Miron Costin menționează că aceștia erau plătiți din vistieria domnească și erau considerați indispensabili pentru sănătatea domnitorului și a familiei sale. Curtea lui Vasile Lupu reflectă o sinteză între medicina bizantină, influențele orientale și noile tendințe europene aducând Moldova în contact cu rețelele medicale ale secolului XVII.

Gheorghe Duca (1665 – 1666, 1668 – 1672, 1678 – 1685) a domnit în trei perioade distincte, și în această perioadă curtea sa era caracterizată printr-o prezență vizibilă a medicilor străini. Sursele menționează că domnitorul a apelat la medici greci și italieni, veniți din Constantinopol și Polonia, pentru a-l asista atât în afecțiuni comune, cât și în tratamentele cronice. „Duca Vodă ținea la sine doftori de multe neamuri, greci și nemți, căci era boală în țară și mulți aveau nevoie de tămăduire” (Neculce, 2002). Unul dintre aceștia era un medic venețian, specializat în tratarea bolilor renale și hepatice, iar altul, un grec din Fanar, expert în leacuri tradiționale bizantine (Holban, 1971; Bologa, 1972). Totodată, Gheorghe Duca a întreținut corespondență cu medici din Liov, prin care solicita sfaturi și rețete pentru tratarea bolilor mai greu de vindecat.

Concluzii

Prezența medicilor străini în Moldova medievală (secolele XV – XVII) reflectă intersecția dintre politică, diplomație și știință într-un spațiu de frontieră între lumea otomană și Europa creștină.

Analiza surselor arată că apelul la medici din afară nu a fost un fenomen întâmplător, ci o practică constantă a domnitorilor moldoveni.

În primul rând, medicii străini au fost în mod evident instrumente diplomatice.

În al doilea rând, medicii străini au contribuit la transferul de cunoștințe medicale. Prin intermediul lor, la Suceava sau la Iași au ajuns idei și tratate medicale din Italia, Polonia sau Constantinopol.

În al treilea rând, prezența medicilor străini a răspuns unor nevoi practice acute determinate de bolile domnitorilor, dar mai ales de epidemii. Medicii evrei, greci, armeni, italieni, germani și polonezi au adus în Moldova primele forme de organizare sanitară rudimentară.

În final, nu putem ignora faptul că apelul constant la medici străini este o dovadă a deschiderii Moldovei medievale către rețelele internaționale. Dacă în secolul XV dominau contactele cu Polonia și Veneția, în secolul XVI – XVII, accentul cade pe relațiile cu Imperiul Otoman și Patriarhia ecumenică, dar și pe tentative de apropiere de Habsburgi.

Dincolo de succesul sau insuccesul tratamentelor medicului, rolul său major a fost acela de a conecta curtea domnească moldovenească la rețeaua culturală și politică a Europei și a Orientului.

(va urma)

BIBLIOGRAFIE

• Ambruster, Adolf. *Dacoromano-Saxonica*. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1980.
• Barbu, Daniel. *Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească*. București: Editura Nemira, 2001.
• Bălan, Teofil. *Putna. Mănăstirea și trecutul ei istoric*. Cernăuți: Tiparul Glasul Bucovinei, 1926..
• Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban. *Istoria României, Ediție revăzută și adăugită*. București: Editura Corint, 2003.
• Benedictow, Ole J. *The Black Death 1346–1353: The Complete History*. Woodbridge: Boydell Press, 2004.
• Berindei, Dan, Ștefănescu, Ștefan, eds. Istoria românilor, vol. 4. București: Editura Enciclopedică, 2001.
• Bologa, Valeriu. „Medici străini în trecutul românesc.” *Revista de Istorie a Medicinei* 4, nr. 2 (1960): 121–145.
• Bologa, Valeriu (coord.). *Istoria Medicinei Românești*. București: Editura Medicală, 1972.
• Brătescu, Gheorghe (ed.). *Apărarea sănătății ieri și azi: Studii, note și documente*. București: Editura Medicală, 1984.
• Brătescu, Gheorghe. *Dicționar cronologic de medicină și farmacie*. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.
• Brezianu, Andrei; Spânu, Vlad. *Historical Dictionary of Moldova*. Lanham: Scarecrow Press, 2007.
• Buta, Mircea Gelu. „Bistrița medievală sub influența Reformei (sec. XV–XVI)”, *Revista Bistriței*, vol. XXII, 2008.
• Caproșu, Ioan; Zahariuc, Petronel (eds.). *Documente privitoare la istoria orașului Iași. Vol. I: Acte interne (1408–1660)*. Iași: Editura Dosoftei, 1999.
• Cândea, Virgil. Portrete de medici străini în Țările Române*\. București: Editura Academiei, 1965.
• Chelcu, Marius. „Aspecte din istoria breslelor ieșene: bărbierii și cioclii.” *Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”* XLI, 2004.
• Ciobanu, Vasile. *Istoria medicinei în Moldova medievală*. Iași: Editura Junimea, 1980.
• Costin, Miron. *Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace*, ed. Ioan Caproșu. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2013.
• Cronica anonimă moldo-polonă. În *Izvoare privind Istoria României*, vol. II, București: Editura Academiei, 1962
• Denize, Eugen. *Ștefan cel Mare: Dimensiunea internațională a domniei*. București: Editura Institutului de Istorie „N. Iorga”, 2004.
• Długosz, Jan. *Annales seu Cronicae Incliti Regni Poloniae*, vol. XI–XII, ed. J. M. Piskorski. Varsovia: Wydawnictwo Naukowe, 2001.
• Dragusanul, Ion. „Ultimii ani ai lui Ștefan cel Mare.” *Dragusanul.ro*, accesat 16 august 2025.
• Fătu, Alexandru. *Studii asupra culturii Moldovei în secolul XVII*. Iași: Junimea, 1978
• Gane, Constantin. *Trecute vieți de doamne și domnițe*. Vol. I–III. București: Editura pentru Literatură, 1963.
• Giurescu, Constantin C. Istoria Românilor. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
• Giurescu, Constantin C. Istoria românilor, vol. II. București: Editura pentru Literatură, 1971.
• Giurescu, Constantin C., Dinu C. Giurescu. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. București: Editura Albatros, 1971
• Gomoiu, Victor. *Din istoria medicinei și a învățământului medical în România*. București: Tip. Cultura, 1923.
• Guboglu, Mihail. *Relațiile Țărilor Române cu Imperiul Otoman*. București: Editura Academiei, 1976.
• Gorovei, Ștefan S. *Dragomirna*. București: Editura Sport-Turism, 1978.
• Gorovei, Ștefan S. *Mușatinii*. București: Editura Columna, 1991.
• Gorovei, Ștefan S. „Moldova medievală în context european: factori ai răspândirii epidemiilor”, *Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol”*, vol. 37, Iași, 2005.
• Holban, Maria (ed.). *Călători străini despre Țările Române*, vol. I (sec. XV–XVI). București: Editura Științifică, 1968.
• Holban, Teodor. Călători străini despre Ţările Române. București, 1976.
• Iorga, Nicolae. *Medici și medicină în trecutul românesc*. Ed. Demiurg, 2013.
• Iorga, Nicolae. *Istoria lui Ștefan cel Mare*. București: Editura Științifică, 1966.
• Iorga, Nicolae. Istoria românilor prin călători. București: Minerva, 1970.
• Institutului de Istorie „N. Iorga” București. *Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV–XVII (1384–1625)*, ed. Ioan Caproșu. București: Editura Academiei Române, 1990.
• Lăzărescu, Gheorghe. Contribuții la istoria medicinei din Moldova medievală. Iași: Editura Junimea, 1975.
• Letopisețul anonim al Moldovei. În Izvoare privind Istoria României, vol. II, București, Editura Academiei, 1962
• Letopisețul de la Putna (sec. XV–XVI), ed. Ștefan S. Gorovei și Constantin-Șerban. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005.
• Matei, Gheorghe. „Ciuma și variola în Europa de Sud-Est (secolele XIV–XVII)”, *Revista de Istorie*, nr. 1–2, 1999.
• Măldărescu, Alexandru. Medicina în Evul Mediu românesc. București: Editura Medicală, 1982.
• Miron, Vasile Gh.; et al. *Suceava. Documente privitoare la istoria orașului (1388–1918)*. Suceava: Editura Mușatinii, 1987.
• Mîndrescu, Mihai. „Molime și foamete în Moldova medievală (secolele XIV–XVI)”, *Anuarul Muzeului de Istorie a Moldovei*, vol. XII, Iași, 2003.
• Mureșanu, C. C. Istoria relațiilor româno-polone. Cluj: Dacia, 1976
• Muriano, Matteo. „Scrisoarea către Senatul Veneției, 7 decembrie 1502.” În *Călători străini despre Țările Române*, vol. I, ed. Maria Holban. București: Editura Științifică, 1968.
• Neculce, Ion. O sama de cuvinte. Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, Ed.100+1 GRAMAR.2002
• Negruzzi, Costache. *Alexandru Lăpușneanul*, ediție adnotată. Iași: Editura Junimea, 1980.
• Panaitescu, P. P. Istoria românilor. București, Editura Academiei 1936
• Papacostea, Șerban. *Românii în secolul al XIV-lea: geneza statului medieval în Moldova și Țara Românească*. București: Editura Enciclopedică, 1999.
• Papacostea, Șerban. *Românii în secolele XIV–XVI și „drumul comercial moldovenesc”*. București: Editura Enciclopedică, 1996.
• Păcurariu, Mircea. *Istoria Bisericii Ortodoxe Române*, vol. I. București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991.
• Radu, Petre. „Bolnițele mănăstirești din Țările Române în Evul Mediu”, *Revista de Istorie*, nr. 3–4, 1980.
• Rădvan, Laurențiu. *At Europe’s Borders: Medieval Towns in the Romanian Principalities*. Leiden–Boston: Brill, 2010.
• Rusu, Mihai. *Medici și bolnavi în Moldova medievală*. Iași: Junimea, 1985.
• Samarian, Pompei Gh. *Medicina și farmacia în trecutul românesc 1382–1775*. București: Paul Editions, 2024.
• Spinei, Victor. Moldova în secolele XI–XIV. București: Editura Academiei, 1982.
• Ștefănescu, Ștefan. *Moldova – o istorie*. București: Editura Academiei, 1980
• Ulea, Vasile. „Aspecte ale ocrotirii sănătății în Moldova medievală.” *Studii și Materiale de Istorie Medie* IX (1972). București: Editura Academiei Române.
• Ureche, Grigore. *Letopisețul Țării Moldovei (1359–1594)*, ed. P. P. Panaitescu. București: Editura de Stat, 1955.
• Ursu, N. A. *Viața culturală în Moldova medievală*. Iași: Junimea, 1971.
• Xenopol, A. D. *Istoria Românilor din Dacia Traiană*. București: Editura Cartea Românească, 1930.
• Xenopol, A. D. *Istoria românilor în epoca medievală*. București: Editura Saeculum, 2013.
• Zane, George. *Viața economică a Moldovei medievale*. București: Editura Academiei, 1970.
• Zahariuc, Paul. *Moldova în epoca lui Vasile Lupu*. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2003.

sursa foto: wikipedia – „The Visit of the Doctor” – Jan Steen (Olanda, sec. XVII)

 

Autor Vasile Astarastoae