Medici implicați în diplomația Țărilor Române în epoca medievală (I)

În istoria Europei Centrale și de Sud-Est, medicii au jucat adesea un rol ce a depășit limitele profesiei medicale.

În spațiul românesc medieval – Moldova, Țara Românească și Transilvania – medicii au fost nu doar vindecători, ci și diplomați, consilieri și chiar cancelari. Într-o regiune aflată la intersecția unor mari puteri – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei, Imperiul Habsburgic și Republica Veneția – acești intelectuali, formați la universitățile europene sau orientale, au fost adesea folosiți ca intermediari culturali și politici. Altfel spus, profesia de medic a depășit granițele medicinei practice, integrându-se în diplomație, cultură și politică, ceea ce demonstrează rolul complex și strategic al acesteia în contextul european al epocii (Bărbulescu et al., 2003; Constantiniu, 1997; Georgescu, 1992; Giurescu, 1976).

Explicația acestui fenomen derivă din mai multe considerente.

În primul rând, medicii erau adesea străini – italieni, germani, polonezi, maghiari, turci etc. – educați în universități și posedând o cunoaștere solidă a limbilor de circulație internațională (latină, greacă, italiană, germană, turcă). Această poliglotie le conferea o competență rar întâlnită în mediile politice locale și îi transforma în intermediari ideali între curțile românești și puterile străine (Fodor 1999; Veress 1929; Karaman, 2001).

În al doilea rând, statutul lor de medici le permitea accesul intim la persoana domnitorului sau a principelui, ceea ce genera un grad ridicat de încredere. Ei nu erau doar slujbași, ci consilieri apropiați, familiarizați cu viața de curte și deseori implicați în activități administrative sau culturale. Această poziție privilegiată a făcut ca unii dintre ei să fie trimiși în misiuni diplomatice importante, profitând de prestigiul lor profesional și de rețelele de contacte în Occident sau Orient (Samarian 1970; Pop 2019a).

În al treilea rând recurgerea la medici ca ambasadori era și o strategie de prestigiu. A trimite un medic personal al domnitorului ca sol însemna un semnal de încredere și de seriozitate către curțile străine, unde medicina era strâns legată de cultura umanistă. Medicul-diplomat devenea astfel un simbol al rafinamentului și al deschiderii spre valori occidentale (Treptow, 2000; Damian, 2018; Rezachevici, 1985; Sălăvăstru, 1984; Grigoraș, 1984).

Nu în ultimul rând, caracterul relativ „neutru” al profesiei de medic le permitea acestora să negocieze și să medieze conflicte într-o manieră acceptabilă pentru toate părțile.

Cu alte cuvinte, într-o lume unde încrederea și discreția erau esențiale, medicii se aflau într-o poziție unică: aveau acces direct la domni, îi cunoșteau în intimitate, vorbeau mai multe limbi și această combinație îi transforma în agenți diplomatici ideali.

Prin urmare, folosirea medicilor ca diplomați în Țările Române reflectă intersecția dintre știință, politică și cultură. Acești intelectuali au contribuit nu doar la sănătatea principilor, ci și la consolidarea poziției politice a statelor românești într-o Europă marcată de rivalități și alianțe complexe.

După cum arată András Fodor (1999), „în spațiul transilvănean și la curțile românești, medicii italieni, polonezi și germani nu erau angajați numai pentru priceperea lor profesională, ci și pentru capacitatea de a negocia și a menține legături cu puterile externe”. Această situație a dus la apariția unei categorii particulare de „medici-diplomați”, persoane care combinau știința medicală cu abilitățile politice și diplomatice.

a. Moldova

Medicina în Moldova medievală a fost strâns legată de curtea domnească, unde medicii erau participanți activi la actul diplomatic. Ei au avut roluri de consilieri, trimiși și intermediari în relațiile internaționale (Fodor, 1999; Pop, 2019).

Cronicarii moldoveni confirmă direct sau indirect importanța medicilor la curțile domnești cu rol de agenți diplomatici ori sfetnici politici.

Grigore Ureche confirmă indirect prezența unor medici străini la curtea lui Ștefan cel Mare: „Ștefan-vodă, de multe ori rănit fiind, au chemat meșteri doftori streini, din Țarigrad și de la leșii, și din alte părți, ca să-l tămăduiască”, iar în continuare notează că „domnii țin la curțile lor doftori de neam străin, ce nu numai trupurile le tămăduiesc, ci și în sfaturi îi ajută” (Ureche, 1976).

Miron Costin în Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace notează: „Domnii noștri, fiind în însoțire cu Poarta, aveau totdeauna la curte doftori turchi ori giupani de la Fanar, care le era și sfetnici, nu numai doftori.” iar mai târziu, precizează: „mulți din italieni și nemți s-au slujit la curtea Moldovei, în doftorie și în solii” (Costin,2013).

La rândul său, Ion Neculce în O samă de cuvinte consemnează: „Pe vremea lui Ieremia-vodă, mulți leși erau la curte, și sfetnici, și ostași, și meșteri de multe, carii stau pe lângă domnie”. Deși Neculce nu îi numește explicit „doftori”, termenul de „meșteri” include adesea și medicii, pe lângă alți specialiști; în Letopisețul său remarcă că „doftorii domnești erau și sfetnici și soli, căci străini fiind, mai lesne puteau umbla prin țări” (Ureche, 2002).

Aceste observații, deși generale, confirmă tradiția medicilor-diplomați în Moldova.

Din păcate, gradul de certitudine al informațiilor variază: pentru unii există documente clare privind rolul în diplomație, în timp ce pentru cei mai mulți mențiunile sunt fragmentare și disputate. Deși, generic, medicii sunt confirmați ca având rol diplomatic, puține nume s-au păstrat, iar informațiile despre misiunile lor sunt rare.

Unul dintre cei mai cunoscuți medici (legat de curtea lui Ștefan cel Mare) a fost italianul Matteo Muriano (†1503) din Veneția. Potrivit izvoarelor venețiene, a fost trimis în Moldova pentru a-l trata pe voievod în 1502 – 1503 (Mureșan, 2001; Ureche, 1976).

Sosit la Suceava în vara anului 1502 cu autorizarea Senatului Republicii Venețiene, Matteo Muriano (semna „Matheus Murianus, artium et medicinae doctor”) a trimis rapoarte către Veneția (Mureșan, 2001; Drăgușanul, 2016; Drăgușanul, 2025).

În 7 decembrie 1502, într-un raport detaliat relatează nu numai despre relația sa cu domnitorul, dar și impresii despre popor și potențialul Moldovei: „Supușii sunt toţi bărbați viteji, ageri… Acest domn prea vestit poate să ridice 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreți și 20.000 de pedestrași… Țara este mănoasă și foarte frumoasă… plină de animale…” (Iorga, 1901; Holban, 1968; Muriano, 1502/1968; DRH, 1975–1985).

Raportul lui Muriano spre Veneția avea un scop clar politic: oferirea unei imagini veridice asupra conducerii, forțelor militare și poziției strategice a Moldovei, într-un context regional tensionat. Cuvintele documentate demonstrează rolul său dublu – medical și diplomat.

Întrebarea este pe cine a servit Matteo Muriano ca diplomat?

Oficial – Veneția

Muriano a fost trimis în Moldova de către Senatul Veneției, cu misiunea de a-l trata pe Ștefan cel Mare, dar și de a transmite rapoarte oficiale despre domnitor și țară. Scrisoarea lui din 7 decembrie 1502, este dovada că era agent și informator al Veneției (Holban, 1968; Cancel, 2017).

Neoficial peȘtefan cel Mare.

Ștefan cel Mare l-a primit ca medic personal, i-a acordat încredere și i-a destăinuit multe aspecte politice și militare, pe care Muriano le-a consemnat ulterior în raportul său către Veneția. Chiar dacă nu fost „ambasador oficial” al lui Ștefan la Veneția, rolul său diplomatic a fost indirect, în sensul că transmite către Senatul venețian informații esențiale sugerate de Ștefan cel Mare, favorabile Moldovei. Altfel spus a acționat ca intermediar între domnul Moldovei și Veneția.

Se poate afirma fără niciun dubiu că Matteo Muriano nu a fost doar un medic adus din Veneția pentru îngrijirea lui Ștefan cel Mare, ci și un canal strategic de comunicare și informare. El este un actor diplomatic de necontestat, transmițând informații vitale despre puterea militară, demografia și starea internă a Moldovei unuia dintre cele mai influente orașe-stat ale vremii.

Tot în timpul lui Ștefan cel Mare, apare figura enigmatică a lui Isaac Beg, medic de curte și totodată emisar diplomatic. Sursele istorice disponibile indică faptul că el provenea din lumea asiatică și că, în paralel cu rolul său medical, a fost însărcinat cu misiuni de intermediere între domnia Moldovei și puterile vecine. Este unul dintre primii medici atestați documentar, care au avut o dublă funcție – medicală și diplomatică (Andreescu, 1972; Rădulescu, 1981; Papacostea Ș., 1996).

Numele lui Isaac Beg nu este atestat în cronistica moldovenească (Ureche, Costin, Neculce), ci doar în studiile moderne care valorifică documente externe (Cancel, 1912; Iorga, 1929; Pippidi, 1983; Papacostea, 1934).

Potrivit acestor relatări Isaac Beg a fost prezent la curtea lui Ștefan cel Mare, însă detaliile biografice și originea sa rămân neclare și controversate. Unele surse secundare sugerează că ar fi fost medicul lui Ștefan cel Mare (Iorga, 1901; Bologa, 1972; Dacoromanica, 2025), dar informația, plauzibilă, nu este unanim confirmată, provenind din interpretări târzii ale cronicilor și din surse venețiene.

Despre posibila activitate diplomatică a lui Isaac Beg există două ipoteze:

• Isaac Beg / Bey – medic și emisar otoman la curtea lui Ștefan cel Mare

În această ipoteză Isaac Beg ar fi fost format probabil în mediul otoman, unde medicina era strâns legată de curțile domnești și de corpul diplomatic. Prezența sa este confirmată mai ales din documente otomane și venețiene prelucrate de istoricii moderni.

Unele sinteze moderne atribuie lui Isaac Beg rolul de medic și sfetnic al lui Ștefan cel Mare trimis în misiuni la Istanbul deși nu s-a găsit confirmare textuală explicită în sursele identificate. Afirmația aparține unei tradiții istoriografice secundare, nu dovezilor directe. Documentele otomane sugerează că un medic turc a fost folosit ca intermediar între curtea de la Suceava și Poarta Otomană (datorită bilingvismului și statutului său comunitar) fără a-l numi. Ideea că „medicii otomani puteau avea și rol diplomatic sau politic” provine din analize moderne ale unor istorici, nu din cronicile vremii (Guboglu, 1976; Săsăujan, 2001; Uzunçarșılı, 1983).

Ipoteza că Isaac Beg ar fi fost trimis direct „de la Poartă”, special pentru Ștefan cel Mare, este deci plauzibilă, dar încă neconfirmată.

• Isaac (Isak) Beg – medic și emisar a lui Uzun Hasan

Isaac (Isak) Beg este atestat în unele sursele otomane și persane ca unul dintre apropiații lui Uzun Hasan, conducătorul statului Aq Qoyunlu (cca. 1453–1478), cunoscut pentru conflictul său cu Imperiul Otoman.

Uzun Hasan (cca. 1423–1478), a jucat un rol esențial în echilibrul de putere din Orientul Apropiat în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Descrierile venețiene și otomane îl prezintă pe Uzun Hasan ca pe un conducător energic, carismatic și înzestrat cu talent militar, dar și ca pe un lider aflat la intersecția lumilor islamice și creștine. Cunoscut pentru ambițiile sale de a rezista expansiunii Imperiului Otoman sub Mehmed al II-lea Cuceritorul, Uzun Hasan a căutat alianțe cu statele creștine europene, inclusiv cu Republica Veneția și Papalitatea, dar și cu domnitori din Europa de Est. În acest context, relațiile sale cu Moldova lui Ștefan cel Mare sunt semnificative: ambasadorul și medicul său, Isaac (Isak) Beg, a fost trimis la curtea moldoveană pentru a încheia înțelegeri și a negocia sprijin militar împotriva otomanilor (Cancel, 1913; Papp, 2010). Legăturile familiale dintre soțiile celor doi conducători facilitau aceste contacte. Soția lui Ștefan cel Mare, Maria de Mangop (Maria Asanina Palaiologhina), și soția lui Uzun Hasan, Theodora Megale Komnene (Despina Khatun), erau verișoare de gradul al doilea (Gorovei, 2004; Wikipedia, 2025).

Potrivit lui Petru Cancel, „misiunea lui Isak-Beg este legată de corespondența diplomatică dintre Ștefan cel Mare și Uzun Hasan, regele turcomanilor, în contextul marii coaliții antiotomane” (Cancel 1912).

Nu există dovezi ferme că Isaac Beg ar fi fost „doctor de curte” în sens european, dar sursele otomane și occidentale îl prezintă ca personaj cu dublu rol: medic și emisar diplomatic, ceea ce se încadrează într-o practică din secolele XV–XVI (Papp, 2010).

Mihail Sadoveanu în Viața lui Ștefan cel Mare menționează: „Isac-Beg, sol al lui Uzun-Șah, a poposit în țara Moldovei trei zile și a adus carte…”, dar nu este vorba lucrare științifică, ci de o poveste literară; nu este un document primar.

Nicolae Iorga oferă o versiune similară: „La începutul noului an musulman, el (Uzun Hasan) trimise la domnii creștini din Europa pe medicul său Isac-Beg… Către stăpânul Moldovei el aducea o scrisoare a lui Uzun precum și un mesaj al soției acestuia către Doamna Maria.”

Un document important este epistola lui Uzun Hasan către Ștefan cel Mare (1472), transmisă prin Isak-Beg, care conținea îndemnuri la continuarea luptei contra turcilor. Petru Cancel subliniază: „Solia lui Isak-Beg poartă amprenta încrederii regelui persan și confirmă rolul său nu doar ca slujitor apropiat, ci și ca medic cu funcții diplomatice” (Cancel, 1912).

Într-un studiu din 2016, Monfared Namdari Mostafa discută expres misiunea trimisă de Uzun Hasan la curtea moldavă și prezintă argumentele pentru a identifica persoana trimisă drept un «physician-envoy» – Isak/Isaac Beg (Monfared Namdari, 2016).

Cercetările recente confirmă acest rol intermediar. Potrivit lui Papp (2010), „Isak-Beg, emisarul lui Uzun Hasan, apare în multiple surse venețiene și persane, fiind desemnat să asigure legătura cu aliații din Europa de Est.” Aceasta confirmă caracterul internațional al rețelei diplomatice în care a fost implicată și Moldova lui Ștefan cel Mare.

Despre durata șederii lui Isaac /Isac/Isak/ Beg în Moldova sursele istorice nu sunt foarte precise. Nicolae Iorga precizează doar momentul începerii misiunii: „În ianuarie 1472”, fără detalii privind durata exactă a misiunii. Endre Veress notează doar că Isaac Beg a sosit în Moldova, în anii 1472 –1473.

Vizita lui Isaac Beg pare să fi fost foarte scurtă, de ordinul zilelor sau săptămânilor – o misiune diplomatică punctuală, nu o ședere îndelungată la curtea de la Suceava.

Letopisețele moldovenești (Grigore Ureche, Miron Costin, Neculce) nu dau detalii despre timpul petrecut de soli în Moldova, ci menționează doar existența unor soli de la Poarta Otomană și de la Uzun Hasan.

După misiunea sa la Ștefan cel Mare, Isaac Beg este menționat ca trimis al lui Uzun Hasan la Veneția și la Papa Sixt al IV-lea, în încercarea de a construi o alianță antiotomană. Endre Veress menționează explicit că după vizita la Ștefan cel Mare, Isaac Beg a continuat misiunea diplomatică la Veneția și Roma.

Nicolae Iorga confirmă că a fost văzut la Veneția în jurul anului 1472 iar Petru Cancel precizează traseul soliei: întâi la Suceava (la Ștefan cel Mare), apoi la Veneția și mai departe către papalitate. Lajos Tardy subliniază că Isaac Beg a fost un diplomat abil și că misiunea sa în Veneția a fost un succes. În ianuarie 1473, el s-a întors la Buda pentru a discuta cu regele Matei Corvin despre progresul negocierilor pentru a realiza o alianță antiotomană între Persia, Veneția, Ungaria și Moldova.

De ce apare Isaac Beg în roluri diferite?

Imaginea multiplă a lui Isaac Beg derivă din faptul că era o figură de interfață (cu competențe medicale, dar folosit mai ales ca diplomat). Explicația acestei confuzii vine din:

• natura fragmentară și polivalentă a surselor și din felul în care istoriografia ulterioară a interpretat aceste mențiuni.Izvoarelor primare (cronicile moldovenești, otomane și textele venețiene) amintesc de un sol, uneori numit „Isac/Isaac/Isak/ Beg/Bey”, dar fără precizări clare despre acest emisar. În sursele otomane, apare ca „beg” sau „bey” titluri militar-administrative.
• confuzia de nume asemănătoare aparținând unor persoane diferite atribuite, apoi, prin tradiție, ca fiind a unei singure persoane. De exemplu, în unele surse secundare de popularizare se consideră că medicul evreu trimis de Hanul Crimeie pentru a trata bolile lui Ștefan cel Mare ar fi Isaak Beg.
• Istoriografia modernă a combinat aceste ipostaze, ceea ce a dus la percepții diferite: medic de curte, emisar otoman, emisar a lui Uzun Hasan.

Cea mai solidă atestare documentară este cea de emisar al lui Uzun Hasan. Eticheta de emisar al Porții este o reinterpretare ulterioară, fără probe clare, bazată pe contextul diplomatic al epocii. Medic de curte al lui Ștefan cel Mare are un grad de credibilitate mai redus deoarece nu apare explicit în cronicile moldovenești.

În oricare ipostază, Isaac Beg este un exemplu al tipologiei medic-diplomat, servind ca intermediar între Orient și Europa. Prezența sa subliniază legăturile Moldovei cu statele musulmane din regiune și rolul important al persoanelor cu pregătire medicală în rețelele diplomatice.

Matteo Muriano și Isac Beg nu sunt niște prezențe rare, excepționale. Sunt amintiți și alți numeroși medici (chiar dacă numele lor, în majoritatea cazurilor, nu poate fi identificat) implicați în activități diplomatice legate de relațiile dintre Moldova și statele vecine.

În perioada secolelor XV–XVI, relațiile dintre Moldova și Regatul Poloniei au fost marcate de o intensă activitate diplomatică, în care medicii polonezi au jucat un rol de intermediar între curțile domnitorilor și autoritățile polone. Acești medici erau consilieri de încredere și mesageri în tratative politice complexe.

Un exemplu este Maciej z Miechowa / Maciej z Miechów / Matthias de Miechow, pe nume real Maciej Karpiga (1457 – 1523). A fost unul dintre cei mai importanți medici, istorici și oameni de știință ai Poloniei renascentiste. Profesor la Universitatea din Cracovia, de opt ori rector, medic al lui Sigismund I cel Bătrân (Duce al Lituaniei din 1506, rege al Poloniei în 1507 – 1548), autor al celebrei Tractatus de duabus Sarmatiis Asiana et Europiana et de contentis in eis (1517) a avut un rol semnificativ în diplomație, domeniu în care a dovedit o abilitate deosebită de a interpreta situațiile politice și militare, devenind un actor valoros în politica regională. În opera sa Chronica Polonorum (1519) apar referințe despre Moldova (Papacostea, 1993). Sursele indică faptul că el a consiliat solii polonezi și a facilitat comunicarea între curtea poloneză și cea a lui Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea fiind un intermediar diplomatic între Moldova, Polonia și Europa (Tazbir, 1975; Panaite, 2005). În perioada tensiunilor dintre Moldova, Polonia și Poarta Otomană, Miechowa era implicat în transmiterea de informații și recomandări între suverani. Mai multe documente menționează faptul că el a facilitat schimbul de scrisori și negocieri între Sigismund I și domnii moldoveni, în special în chestiunea tributului către otomani și a alianțelor antiotomane.

Alți medici polonezi sunt menționați sporadic în sursele medievale, dar de multe ori fără nume precise. Cronicile venețiene și polone, precum și documentele diplomatice, menționează prezența unor medici – care însoțeau soliile poloneze în misiuni la curtea moldoveană, oferind sfaturi strategice (Papacostea, 1996; Mureșanu, 1976; Samarian, 1978b). În cazul domnitorului Petru Rareș, sursele polone și otomane indică existența unui „medicus Polonus” care ar fi fost implicat în negocieri și tratative oficiale, iar Movileștii aveau printre sfetnici medici polonezi (Samarian, 1978; Fodor, 1999). Ei exemplifică modul în care cunoștințele medicale și statutul de consilier puteau fi valorificate pentru interese politice, atât în relația cu domnitorii moldoveni, cât și în contextul alianțelor europene antiotomane.

Influența bizantină și relațiile cu Patriarhia Ecumenică au adus la curtea moldovenească mai mulți medici greci, dintre care unii au fost folosiți și ca intermediari diplomatici. Datorită cunoașterii limbilor greacă și turcă, aceștia erau utili în corespondența cu Poarta Otomană sau cu mediile ecleziastice din Orient (Mustafa A. Mehmed, 1976; Holban, 1976).

Medici germani și maghiari formați la universități din Viena și din spațiul german au servit la curtea domnilor moldoveni și au fost  folosiți în relațiile cu Habsburgii sau cu principii transilvăneni. Acești medici erau adesea trimiși cu scrisori oficiale ori consultați în legătură cu alianțe politice (Holban 1976; Gonța, 1990).

Comunitatea armenească din Moldova a oferit câțiva medici bine instruiți, care s-au afirmat și prin aptitudini diplomatice. Unii dintre aceștia au fost utilizați de domni pentru a menține legături comerciale și politice cu centrele armenești din Levant și Caucaz ( Mustafa A. Mehmed, 1976; Holban, 1976).

În contextul dependenței crescânde față de Imperiul Otoman, medici turci și arabi au fost angajați la curtea domnească. Datorită relațiilor lor apropiate cu autoritățile otomane și a cunoașterii protocolului diplomatic, ei au fost folosiți ca mijlocitori în negocieri sau pentru a transmite cereri și daruri către Istanbul (Mustafa A. Mehmed, 1976; Gonța, 1990; Guboglu, 1976; Uzunçarșılı, 1983).

Concluzie

În secolele XIV–XVII, Moldova a beneficiat de medici care au fost în același timp diplomați. Medicul-diplomat a fost o figură esențială a curților medievale moldovenești, contribuind la menținerea echilibrului politic și la integrarea Moldovei într-un context internațional complex (Constantiniu, 1997; Pop, 2019a).

Rolul medicilor-diplomați a fost:

• consilieri de curte – datorită culturii lor generale și contactului cu Europa și Orientul, erau consultați în chestiuni politice (Georgescu, 1992; Fodor, 1999);
• emisari – unii au fost trimiși în misiuni de încredere la curțile vecine sau la Poartă (Mureșan, 2001; Andreescu, 2017);
• transmițători de corespondență – pentru că erau poligloți și oameni de carte, erau desemnați să ducă scrisori și să explice conținutul acestora (Holban, 1968; Ureche, 1976);
• mijlocitori de tratative – în special în relațiile cu Transilvania, Ungaria, Polonia sau Imperiul Otoman (Papacostea V., 1993; Pippidi, 1983).

(va urma)

Bibliografie

• Andreescu, Ștefan. Ștefan cel Mare și românii din sud-estul Europei. București: Editura Academiei, 1972.
• Andreescu, Ștefan. Uzun Hasan and Moldavia. New Observations. Analele Putnei XIII, nr. 1 (2017): 45–50.
• Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban. Istoria României, Ediție revăzută și adăugită. București: Editura Corint, 2003.
• Bologa, Valeriu. Istoria medicinei universale și românești. București: Editura Medicală, 1972.
• Cancel, Petru. Data epistolei lui Uzun-Hasan către Ștefan cel Mare și misiunea lui Isak-Beg.  București: Academia Română, 1912.
• Cancel, Petru. Solii orientali la curtea lui Ștefan cel Mare,Revista Istorică Română 21, nr. 2 (1913): 89–112
• Constantiniu, Florin. O istorie sinceră a poporului român. București: Univers Enciclopedic, 1997.
• Costin, Miron. Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, ed. Ioan Caproșu. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2013
• Dacoromanica,Primii medici în Țările Române medievale. Manuscris disponibil pe Dacoromanica. Accesat la 2 septembrie 2025
• Damian, Sorin. Ambasadori și emisari străini în Țările Române. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2018.
• Dragusanul, Ion.“Matteo Muriano și ultimii ani ai lui Ștefan cel Mare.” ,Drăgușanul Blog, 21 aprilie 2016.Accesat în 24 august,2025
• Dragusanul, Ion. „1462-1504: Martiriul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.” Dragusanul.ro, 2025. Accesat în 24 august ,2025
• Documenta Romaniae Historica. A. Moldova. Vol. I–III.Constantin Cihodaru, Ioan Caproșu ,Leon Șimanschi N. Ciocan Editori,.  București: Editura Academiei Române, 1975–1985
• Fodor, András.. Olasz orvosok Erdélyben a XVI–XVII. században. Budapest, Akadémiai Kiadó, 1999
• Georgescu, Vlad. Istoria românilor de la origini până în zilele noastre. București: Humanitas, 1992.
• Giurescu, Constantin C. Istoria Românilor. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1976.
• Gonța, Alexandru I., coord. Documente privind istoria României: A. Moldova, veacurile XIV–XVII (1384–1625). București: Editura Academiei Române, 1990.
• Gonța, Alexandru. Medici străini în Moldova medievală.Studii și Materiale de Istorie Medie 12 (1990): 77–95.
• Gorovei, Ștefan S.  Maria Asanina Paleologhina. O prințesă bizantină pe tronul Moldovei, în *Studii și Materiale de Istorie Medie, vol. XXII, 2004, p. 185:
• Grigoraș, Nicolae. Diplomația Moldovei în epoca lui Ștefan cel Mare. Iași: Junimea, 1984.
• Guboglu, Mihail. Relațiile Țărilor Române cu Imperiul Otoman. București: Editura Academiei, 1976.
• Holban, Maria.Ed. Călători străini despre Țările Române. Vol. 1. București: Editura Științifică, 1968.
• Holban, Maria.Ed. Călători străini despre Țările Române. Vol. 2. București: Editura Științifică, 1976.
• Karaman, Gábor. Orvosok és diplomaták Erdélyben a XVI–XVII. Budapesta: Akadémiai Kiadó, 2001.
• Iorga, Nicolae. Studii și documente cu privire la istoria românilor. Vol. 1. București, 1901.
• Iorga, Nicolae. Studii și documente cu privire la istoria românilor. Volumul IV. București: Casa Școalelor, 1904.
• Iorga, Nicolae. Istoria lui Ștefan cel Mare povestită neamului românesc. București: Editura Casei Școalelor, 1924.
• Iorga, Nicolae. Istoria românilor. Vol. 3. București, 1929.
• Letopisețul anonim al Moldovei. În Izvoare privind Istoria României, vol. II, București, Editura Academiei, 1962
• Letopisețul de la Putna (sec. XV–XVI), ed. Ștefan S. Gorovei și Constantin-Șerban. Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2005.
• Marinescu, Cezar. Ștefan cel Mare și Europa Răsăriteană. București: Editura Științifică, 1964.
• Mehmed, Mustafa A, coordonator,Documente turcești privind istoria României*. Vol. I: 1455–1774. București: Editura Academiei RSR, 1976.
• Monfared Namdari, Mostafa and Abd al-Rasul Kheirandish ,Envoys as Physicians: A Persian Medic in the Court of the Moldavian Principality, Journal of Research on History of Medicine, Volume 5, Issue 1, February ,2016.
• Mureșan, Petru,Matteo Muriano și Ștefan cel Mare, Anuarul Institutului de Istorie „G. Barițiu” 40 (2001): 87–102.
• Mureșanu, C. C. Istoria relațiilor româno-polone. Cluj: Dacia, 1976
• Muriano, Matteo. „Scrisoarea către Senatul Veneției, 7 decembrie 1502.” În Călători străini despre Țările Române, vol. I, ed. Maria Holban. București: Editura Științifică, 1968.
• Neculce, Ion. O sama de cuvinte. Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, Ed.100+1 GRAMAR.2002
• Panaitescu, P. P. Ștefan cel Mare. București: Editura Academiei, 1934.
• Papp, Sándor. The System of Vassalage in East-Central Europe,  Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae, 61, no. 2 (2008): 159–188.
• Papp, Sándor, Uzun Hasan and Eastern Europe: Diplomatic Contacts in the Age of Mehmed the Conqueror,  Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hungaricae,  63, no. 1 (2010): 77–97.
• Papacostea, Șerban. Diplomația poloneză în secolele XV–XVI. București: Editura Academiei Române, 1996.
• Papacostea, Victor. Românii în contextul politic internațional (secolele XIV–XVI)*. București: Cultura Națională, 1934.
• Papacostea, Victor. Românii în secolul al XVI-lea. București: Editura Academiei, 1993.
• Pippidi, Andrei. Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI–XVIII. București: Editura Academiei, 1983.
• Panaite, Viorel. Polonia și Țările Române în secolele XV–XVI,. Iași: Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2005.
• Pop, Ioan-Aurel. Istoria României. București: Litera, 2019.
• Pop, Ioan-Aurel. Istoria Transilvaniei medievale. Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2019.
• Rădulescu, Adrian. Ștefan cel Mare și lumea sud-est europeană. Constanța: Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, 1981.
• Rezachevici, Constantin, Alianțele lui Ștefan cel Mare cu Apusul, Studii și Materiale de Istorie Medie, 7 (1985): 21–50.
• Sadoveanu, Mihail. Viața lui Ștefan cel Mare,  București: Editura pentru Literatură, 1955.
• Samarian, Nicolae. Medici în Moldova și Țara Românească (secolele XIV–XVI). București: Editura Academiei, 1978.
• Samarian, N., Medici și diplomați polonezi la curțile Moldovei, Revista de Istorie,31, nr. 4 (1978): 301–315.
• Sălăvăstru, Gheorghe, Diplomația moldovenească în vremea lui Ștefan cel Mare, Revista de Istorie, 37, nr. 4 (1984): 301–324.
• Săsăujan, Marian, Otomanii și Țările Române în secolele XV–XVI.,  București: Nemira, 2001.
• Setton, Kenneth M., The Papacy and the Levant (1204–1571), Vol. II. Philadelphia: American Philosophical Society, 1978.
• Tardy, Lajos,  Beyond the Ottoman Empire: 14th–16th Century Hungarian Diplomacy in the East. Translated by János Boris. Szeged: Universitas Szegediensis de Attila József Nominata, 1978. (Studia Uralo–Altaica, no. 13). ISBN 9634810764
• Tardy, Lajos, Török diplomaták a 16–17. századi Magyarországon, Budapest: Akadémiai Kiadó, 1989
• Tazbir, Janusz, Historia kultury polskiej. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 1975.
• Treptow, Kurt W., ed., Ștefan cel Mare and His Time. Iași: The Center for Romanian Studies, 2000.
• Ureche, Grigore. Letopisețul Țării Moldovei. Ediție de P. P. Panaitescu. București: Editura Minerva, 1976.
• Uzunçarșılı, İsmail Hakkı. Osmanlı Tarihi. Vol. 2. Ankara: Türk Tarih Kurumu, 1983.
• Veress, Endre. Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia,. Budapesta: Magyar Tudományos Akadémia, 1929
• Veress, Endre, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești,  București, Academia Română, 1929.
• Wikipedia (Eng) „Maria of Mangup,” accesat pe 25 august 2025