Gata, i-a sosit sorocul, pe 13 octombrie va fi în fața cititorilor și Cartea Islazului meu ! Însă cu adevărat o voi sărbători la Islaz, la căminul cultural de acolo, în ziua de 25 octombrie, dimpreună cu oamenii locului, ca omagiu pentru satul nimerit să-mi fie leagăn pe veci. Deja, mă gândesc îmbulzit de emoții la clipa aceea pentru care, se pare, m-am născut ! Până atunci, o lămurire obligatorie !
Chiar aşa, eu am avut nu una, ci mai multe copilării ! Vreo trei la număr. Prima s-a consumat la Islaz, la bunicii şi fraţii mamei. Amintirile mele despre mine, şi nu numai, acolo încep. Într-o casă sărăcăcioasă, de pământ bătut, cu două odăi, magazie, beci şi ogeac. (Dar, vorba lui Sinuhe, eroul lui Mika Waltari din Egipteanul, „nimeni nu este atât de sărac, încât în copilăria lui să nu fi fost şi o licărire de lumină şi de bucurie de care să nu-şi amintească la bătrâneţe”.) Şi podul, să nu-l uit! Podul misterelor, căci spaţiul acela întunecat şi împăienjenit ascundea taine cu nemiluita. Ori de câte ori îl vizitam, găseam ceva care să mă trimită departe, pe tărâmuri inaccesibile altfel. O carte veche, de pildă, cu cotorul ros de şoarecii înmulţiţi printre lucrurile stivuite sub acoperiş. Sau obiecte din timpuri străvechi, ruginite, rupte, destrămate, înţepenite, cu vârste incerte. Le pipăiam vrăjit, şi-n jurul lor încropeam poveşti, recompuneam vieţi apuse, nespuse de careva vreodată. Le ştergeam de praf şi le dădeam suflare, încredinţat că firişoarele de lumină prelinse prin despărţiturile ţiglelor sunt tocmai puterile cereşti, coborâte să mă inspire. Era tare bine în pod, la doar câteva palme de cer ! Cum la fel mă simţeam şi-n duzii dinspre gardul de uluci. Înspre vară, când rămurişul era verde şi des, mă cocoţam în vârf şi întârziam ore în şir în răcoarea umbrei tremurânde. Cred că aşteptam să-mi crească aripi, să mă înalţ în rotocoale, aidoma berzelor, în văzduhul pufos. Niciodată n-am fost atât de liber ca în duzii din oborul bunicilor ! Priveam uliţa de sus şi deodată toate mi se păreau mai mici, lumea se strângea, se micşora de parcă era o lume de pitici. Iar eu îmi închipuiam că sunt stăpânul ei, tolănit în jilţul de crengi şi înconjurat de-o curte păsărească. De grauri şi rândunici, de vrăbii şi ciori, amestecate de-a valma cu omizile păroase şi colorate ca nişte saltimbanci caraghioşi. Cohorta asta de necuvântătoare îmi slujea cu devotament şi loialitate, mă răsfăţa cu pastorale nemaiauzite altundeva. Visam să-mi iau zborul odată cu berzele, cu cocorii și rândunicile, să colind prin ţările lor calde, deoarece, prin august, unii supuşi mă părăseau pentru neştiute regate străine. Regatul meu din copac se năruia trosnind, dezgolit de frunze, şi mă năpădeau tristeţile cu sclipiri de brumă. Iarna o zbugheam desculţ prin zăpadă şi apoi mă ghemuiam lângă soba încinsă. Ascultam amorţit scâncetele buştenilor cuprinşi de vâlvoarea focului şi mă uitam pe tavanul cutreierat de roiuri de muşte. Noaptea se lăsa devreme, şi câinii slobozi alergau nebuneşte prin întunericul lătrat. Mă închipuiam aidoma lor şi-o luam la goană cu ei, tăind bătătura-n lung şi-n lat. Eram iarăşi liber, ca-n duzii încremeniţi de ger. Liber şi fericit. Într-o zi, însă, s-a întâmplat să moară muma Lixandra, şi scaunul de la poarta ei s-a golit pe vecie. Pe scândura aceea noduroasă, vârstnica vecină aduna toţi copiii de pe linie şi le depăna, cu o voce moale, istorioare adevărate. Uneori, scotea din buzunarele ponosite bomboane şi ni le dăruia, iar noi le înşfăcam lacom şi le ronţăiam plescăind de poftă. Moartea bătrânei mitice a crăpat definitiv universul acela părelnic perfect şi veşnic. Nici baba Ispasa n-a trăit de-a pururi, nici Gherghina Gruia (sora ma'-marii), nici tuşa Mărina Boşneagu, nici Dobra lu` Gargaz. Nu, ele s-au prăpădit în a dintâi copilărie a mea. Tuşa Mărina s-a stins brusc, abia dacă i-au aprins lumânarea la cap. Se copseseră dudele, şi dimineaţa am zărit-o culegându-le din ţărână. Stătusem cu ea de vorbă, fiindcă locuia peste drum. La amiaz', am auzit strigăte de groază, repezite: „Moare Mărina ! Moare Mărina !”. Fugeau muierile să o privegheze, s-o gătească pentru călătoria de dincolo. Fugeau de duduia pământul, cu basmalele fluturându-le îndoliat ! Ţipau speriate, cu pupilele ieşite din orbite, şi îşi făceau cruci, care mai de care. Când au pus-o în coşciug, s-a stârnit jalea. Babele boceau sfâşietor, aplecându-se spasmodic deasupra moartei şi apucând-o de ţoalele noi. Satul întreg se încordase de spaimă, cerul se înfiorase şi el, ce mai, îţi venea să mori dimpreună cu nenorocita răposată, să n-o laşi singură taman atunci ! Morţile astea, de moşi şi babe, m-au marcat într-atât încât n-am mai catadicsit să râd, m-au secat de exuberanţă. În lumea aia îngustă şi închisă, de-o asprime ghimpoasă, orice dispariţie se resimțea dureros, n-o înlocuia nimeni şi nimic. Vieţuia laolaltă cu absenţii şi, deseori, te trezeai pălăvrăgind cu ei, deşi nu ţi se clătinaseră minţile!
Ce mai tura-vura, Islazul „e țara copilăriei mele. Acolo am văzut prima pasăre moartă, prima șopârlă moartă, primul om mort. Am văzut primul pom verde, primul fir de iarbă, primul câine”[1]. Și nu numai atât, deoarece, ori de câte ori revin aici, îmi repet asemenea Părintelui Arsenie Boca: „Fericit cine se-ntoarce și ajunge acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea”… Cam tot ce înseamnă viață, acolo s-a nimerit să văd, să gust, să aud... Am învățat, mai întâi, că ziua e plămădită din lumină, când orbitoare, când năclăită, când sângerândă, iar noaptea, din întuneric - dens, astupător, apăsător ori gâdilicios, răsfirat și ușor; că Soarele nu-i totuna cu Luna, deși străjeri cerești amândoi... Sau e unul și-același, cum mi se năzărise odată, demult? Păi, nu sunt aidoma la chipul rotund și lucitor? Ba da, așa că, o vreme, nu-i mai strigam pe numele lor din biroul populației astronomice, ci simplu: „Ochiul Domnului”. Economiseam cuvinte, mă zgârceam la vorbe. Nu și la visuri, la senzații și emoții, care creșteau cu nemiluita. Încolțeau din te miri ce și se dospeau ca nebunele înlăuntrul meu, aproape să mă sufoce. Le udam în exces cu mirări și uimiri, cu jarul curiozității neostoite. Era îndeajuns să adie mai altfel vântul, sau să foșnească o frunză julită de alean, ori să latre trist dulăii din mahala, oho, dar câte se petreceau atunci! Culmea, toate mi se întâmplau pentru prima dată și de aici năvala de simțăminte înnăbușitoare. Descopeream lumea din jur deslușindu-mi ascunzișurile sufletului virgin, neumblat și inocent.
Acum, ca să îl citez pe Ernesto Sabato, „pe măsură ce ne apropiem de moarte, ne înclinăm spre pământ. Dar nu spre pământ în general, ci spre acea bucăţică intimă, dar atât de iubită, bucăţica atât de dragă în care s-a petrecut copilăria noastră”. Adulmecându-i apropierea, mi-am zis că a sosit clipa să-mi povestesc satul, că nu degeaba Darie Novăceanu îmi scrisese prin 2003 niște cuvinte ce mă obligau de-a pururi: „Dragă Marian, îmi pare rău că, mereu în contratimp, n-am văzut locurile unde Oltul își pierde numele. Sper să le vedem cândva, împreună. (…) Unul dintre materiale, cel cu aduceri aminte, mi-a plăcut foarte mult. E, undeva, între Stancu și Preda. Lunca Dunării are nevoie de un condei ca al tău”. Și deloc năzatic din fire, am purces la plămădirea Cărții Islazului meu!
Deocamdată, ne vedem, luni, 13 octombrie 2025, la ora 17:30, la Hotelul InterContinental Athénée Palace, unde „regina balului” va fi volumul Am fost cândva procuror !
[1] Curzio Malaparte, Pielea
