Babe vindecătoare, moașe și vraci în satul medieval românesc

„Istoria medicinei noastre nu se poate înțelege fără tradiția satului, unde vracii și babele au fost primii păstrători ai științei de a vindeca.” – Pompei Samarian (1879 – 1942)

În secolele XIII–XVI, în Țările Române, unde comunitatea satului reprezenta nucleul vieții economice și culturale, nu exista un „serviciu medical” centralizat în sens modern, ci un ansamblu de practici și persoane, iar medicina nu era practicată ca astăzi, ca o profesie reglementată și cu școli medicale locale. În lipsa unor instituții medicale dezvoltate și a medicilor cu formație universitară, oamenii apelau la forme tradiționale de vindecare, transmise oral din generație în generație. Această „medicină populară” era o sinteză între empiric și magic, între cunoștințe practice și credințe religioase. Ștefan Ștefănescu subliniază „viața satului medieval era strâns legată de credințe, superstiții și practici care aveau un caracter atât medical, cât și magic”.

Deși frecvent literatura beletristică (de exemplu, Creangă, Sadoveanu, Eliade etc.) reflectă ambientul mental al satului (deochi, descântec, „babe”), documentarea directă a practicilor de vindecare e mai solidă în corpul folcloristic decât în studii de istorie socială, a medicinei și a mentalităților. Este util a folosi surse etnologice primare (de tip Marian, Gorovei, Teodorescu, Hodoș, Pamfile).

1. Context istoric și social

Într-o epocă marcată de lipsa instituțiilor medicale organizate și de raritatea medicilor de formație apuseană, populația de la sate apela la leacuri tradiționale, descântece și ritualuri transmise din generație în generație. „Viața medicală a satului medieval românesc era dominată de experiența vracilor, moașelor și babelor vindecătoare, care reprezentau o adevărată autoritate în comunitate” (Păunescu, 1974).

Informațiile despre bolile și practicanții din mediul rural sunt destul de fragmentare, pentru că documentele le-au menționat cu zgârcenie. Sursele primare nu oferă diagnostice medicale moderne. Ele notează adesea „mort de boală la tinerețe”; „a murit bolnav”; „slăbiciune a bătrâneții”; „rănit la luptă”; „orb” etc. Interpretarea modernă (guta, infecții, boli degenerative) este, în multe cazuri, o ipoteză bazată pe descrieri literare și pe ceea ce se știe despre patologia epocii. De regulă, vindecătorii nu sunt atestați nominal, dar sunt prezentați în contextul tratamentelor aplicate. Din păcate și în ceea ce privește patologia comunitară, majoritatea surselor primare se referă doar tangențial la ea. Cele mai multe informații sunt legate de bolile infecțioase și epidemii. Trebuie să ținem cont că, în multe cazuri, cronicile nu dau numele exact al bolii, ci doar termeni generali precum „molimă”, „ciumă mare” sau „vărsat”. Mai puține însemnări găsim despre alte boli. Se poate afirma că exista tuberculoza – numită „oftică” în rândul tinerilor și al celor subnutriți. Pneumonia și pleurezia – agravate de iernile lungi și locuințele reci / fumegânde; helminthiaze (viermi intestinali) – răspândite din cauza igienei precare, boli legate de alimentație și carențe (rahitism – lipsă de vitamina D, mai ales la copii); pelagra – în zonele cu alimentație bazată excesiv pe porumb; gută; răni din lupte; fracturi; infecții post-traumatice (gangrene). Toate aceste probleme erau rezolvate în mediul rural de medicina populară.

 

Medicina populară medievală se dezvoltă într-o lume în care boala era percepută atât ca fenomen natural, cât și ca manifestare supranaturală. Romulus Vulcănescu notează că „în mentalitatea tradițională, boala putea fi trimisă de Dumnezeu ca pedeapsă, dar putea fi și lucrarea spiritelor malefice ori a vrăjilor”. De aceea, vindecarea nu era niciodată strict medicală, ci presupunea gesturi ritualice și apel la sacru. Ernest Bernea subliniază această dimensiune: „Pentru țăranul român, boala era o dereglare a raportului dintre om, natură și divinitate, iar vindecarea era o încercare de restabilire a acestui echilibru”. Rolul bisericii era important: multe dintre tratamente combinau rugăciuni, aghiasmă și post cu folosirea plantelor medicinale.

2. Vindecători în satul medieval românesc

Medicina populară era practicată de o varietate de vindecători ierarhizați în funcție de practicile de vindecare. În perioada medievală propriu-zisă (sec. XIII – XVI), nu sunt atestate nominal vraci, moașe sau babe vindecătoare; în documentele scrise, apar doar generic („moașa satului”, „vraci”, „vraciul domnesc”).

a. Babele vindecătoare

„Babele satului” erau posesoarele unei vaste experiențe, erau depozitarele tradiției. Ele știau cele mai multe rețete de plante și descântece. Tratau boli comune (răceli, bube, dureri de oase), dar și „boli sufletești” precum deochiul. „Baba era chemată nu doar pentru leacuri, ci și pentru sfat, căci ea îmbina experiența medicală cu cea ritualică.” (Bernea 1985). Un exemplu frecvent era descântecul de deochi. Baba pregătea apă „neîncepută”, în care picura ceară topită, rostind: „Cum se topește ceara, așa să se topească răul din tine.” (Pamfile 1916). Alteori, se folosea alt descântec „Foaie verde de mărar, / Ochii răi să piară-n dar, / Cum piere roua de soare, / Așa să-ți piară supărarea.” Se rostea deasupra apei „neîncepute” (luată înainte de răsăritul soarelui). Bolnavul era stropit pe față sau i se dădea să bea). În culegerile de folclor, se observă cum formulele diferă de la o regiune la alta, dar păstrează aceeași logică ritualică a alungării bolii personificate (Hodoș 1912).

 

Această practică era atât un act de vindecare, cât și un ritual magic, cu funcție de protecție. Aceste ritualuri aveau atât rol medical, cât și social, restabilind încrederea comunității în vindecare. Uneori, babele erau privite cu suspiciune, apropiindu-se de imaginea vrăjitoarei. În narațiunile tradiționale, în contextualizarea motivelor magico-rituale se intersectează, adesea, funcțiile „babei” și cu cele ale „vraciului” (Cioancă, 2018).

„Babele” erau privite cu ambivalență: respectate pentru cunoașterea lor, dar și temute, fiind asociate uneori cu puteri malefice, capabile să provoace răul prin aceeași artă a descântării (Gorovei, 1915).

b. Moașele

Moașele aveau un rol fundamental în viața satului. Ele asistau la nașteri, dar erau și protectoare ale copilului și mamei. „Moașa nu era doar cea care aducea copiii pe lume, ci și sfătuitoare și vindecătoare în bolile femeilor și pruncilor” (Ghinoiu, 2002 ). Nașterea era un eveniment încărcat de sacralitate, de aceea era însoțită de un complex de ritualuri. Moașa pregătea „scăldătura” copilului cu busuioc, mărar și pelin, rostind rugăciuni și descântece. Se credea că, dacă se punea o monedă de argint în apă, copilul va fi sănătos și norocos. Era chemată și pentru bolile pruncilor (colici, „sperietură” etc.). Practicile ei combinau folosirea plantelor medicinale cu formule magice, menite să dea bolii un chip și să o izgonească din trupul suferind (Pavelescu, 1998). Erau deci și protectoare spirituale, capabile să facă ritualuri de apărare împotriva duhurilor rele sau a „ursitei” nefaste (Marian, 1892). Moașa nu era doar asistentă la naștere, ci și păstrătoare a unui întreg tezaur de practici profilactice. Avea autoritate morală și religioasă, dar și o aură de mister, fiindcă se credea că poate influența soarta nou-născutului. Inspira respect, dar și teamă, căci ea știa atât leacuri pentru sănătate, cât și formule pentru a provoca răul.

c. Vracii

 

Vraciul era una dintre figurile centrale ale comunității rurale medievale. Era principalul „doctor” al satului, păstrător al cunoștințelor despre plante și descântece. În mentalitatea colectivă, el era respectat pentru cunoștințele despre leacuri și descântece, dar și temut, fiindcă avea puterea de a vindeca, de a face bine, dar și de a face rău „Oamenii apelau la vraci nu numai pentru leacuri, ci și pentru a afla cauzele nevăzute ale bolii” (Bernea, 1985). Cunoștințele vraciului proveneau din tradiție orală, iar practica sa combina empiricul cu sacralitatea. Pompei Samarian arată că, în manuscrisele de leacuri din secolul al XVI-lea, apar rețete atribuite „doctorilor bătrâni” ai satului, precum: „De durere de măsele, să iei rădăcină de piper, să o zdrobești și să o pui pe locul dureros” (Samarian, 2024). Vraciul era și un interpret al bolii: dacă o considera „de la Dumnezeu”, recomanda rugăciuni și post; dacă era „de la vrăjmaș”, apela la ritualuri de alungare și plante purificatoare.

Vraciul stăpânea o farmacopee naturală bogată, transmisă oral: folosea plante medicinale (pelin pentru febră, usturoi contra „stricăciunilor”, sunătoare pentru răni, sânziene pentru boli de piele), utiliza minerale și obiecte simbolice (piatră de sare, cenușă, fiare încălzite), practica fumigații și băi rituale.

Vindecarea nu era doar un act medical, ci și unul magico-religios. Vraciul rostea descântece, semnul crucii, și uneori invoca numele sfinților. Într-un manuscris de leacuri din secolul al XVI-lea, apare recomandarea: „Pentru friguri, ia pelin și fierbe-l în apă curată, și cu aceea se spală bolnavul și zice rugăciune” (Iorga, 1905). Ritualurile erau foarte precise: rostite de trei ori, la ore „cu putere” (de obicei dimineața, înainte de răsărit, sau la apus).

Vraciul ca intermediar între lume și nevăzut era privit ca un om cu puteri speciale, capabil să vadă cauzele ascunse ale bolii. „El era chemat nu numai pentru vindecare, ci și pentru a spune dacă răul venea de la Dumnezeu sau era lucrarea dușmanilor ori a vrăjmașului nevăzut” (Bernea, 1985). În caz de „boală trimisă” (de pildă, de o vrăjitoare), vraciul trebuia să „răstoarne vraja” prin ritualuri și plante considerate purificatoare.

 

Vraciul medieval român era mai mult decât un simplu tămăduitor: era păstrătorul echilibrului între comunitate și univers, între lumea văzută și cea nevăzută. Prin amestecul de cunoștințe empirice, ritualuri și magie, el a rămas una dintre figurile esențiale ale culturii populare, având o autoritate aproape mitică în viața satului.

Putem afirma că, în medicina populară din satele românești medievale, vracii, moașele și babele vindecătoare nu erau doar practicieni, ci figuri simbolice, care asigurau coeziunea comunității în fața bolii.

3. Practici de vindecare

Medicina populară din secolele XIII–XVI se baza pe plante medicinale, ritualuri magice și religioase, dar și pe experiența transmisă oral.

• Leacurile din plante

Plantele constituiau baza vindecării. „Fiecare boală avea planta ei, cunoscută din bătrâni, încât satul medieval trăia într-o farmacie naturală” (Păunescu, 1974).

Plante frecvent utilizate aveau indicațiile lor precise: Pelin (pentru febră, paraziți intestinali, digestii tulburate și fumigații protectoare), Sunătoare (pentru vindecarea rănilor și durerilor de stomac, sub formă de uleiuri și cataplasme), Usturoi (remediu biologic și talisman apotropaic), Brusture și Rostopască (pentru dureri și afecțiuni dermatologice), Busuioc (folosit ritualic și medical ), Soc (pentru răceli, tuse și febră), Măceș și Mentă (tonic și digestiv).

Tehnicile de prelucrare erau infuzii, decocturi, macerate, pulberi, fumigații și cataplasme. Aplicațiile erau adesea însoțite de gesturi rituale – semnul crucii, suflat, apă „neîncepută” = care întăreau legitimitatea remediului și aveau un efect psihologic asupra pacientului (Golopenția, 2007; Bernea, 1985). Plantele aveau și o valoare simbolică. Usturoiul și busuiocul erau apotropaice, pelinul purificator, iar descântecele transformau aplicarea într-un act performativ colectiv (Marian, 1892; Pamfile, 1916; Vulcănescu, 1985).

 

Culegerea și prepararea plantelor era monopolul vracilor, moașelor și babelor vindecătoare. Aceștia nu doar aplicau remedii, ci interpretau cauza bolii și combinau terapia vegetală cu rugăciunea sau descântecul. Multe tratamente populare aveau o eficiență reală, explicabilă prin compușii activi ai plantelor.

Se poate afirma că leacurile din plante constituiau nucleul asistenței medicale din satele medievale românești. Ele combinau observația empirică cu ritualul, iar transmiterea orală a permis conservarea și adaptarea acestor practici până la apariția medicinei moderne (Gomoiu, 1923; Samarian, 2024).

• Descântecele

Descântecul reprezintă una dintre cele mai vechi și mai persistente forme de expresie orală a culturii tradiționale românești, situat la granița dintre magie, religie și poezie populară. El îmbină formula rituală cu rostirea performativă, vizând nu doar descrierea, ci și transformarea realității. În tradiția satelor medievale și premoderne, descântecele erau rostite de obicei de „babe” vindecătoare, moașe sau vraci, care dețineau un prestigiu comunitar special (Marian, 1893). În acest context, descântecul devine un act social, terapeutic și simbolic, destinat să aline suferințe, să alunge spirite rele sau să protejeze împotriva bolilor.

Descântecul reprezenta un amestec de poezie populară, ritual și magie. Tudor Pamfile consemnează un descântec împotriva febrei: „Febră, febră, du-te-n codru, / unde cântă cucul suru” (Pamfile, 1916). Aceste formule erau rostite de trei ori, însoțite de gesturi ritualice (suflat, stropit cu apă neîncepută, legatul unui fir roșu).

Descântecele combinau elemente păgâne și creștine. Iată un descântec de bube „Bubă mare, bubă mică, / Eu te scot din om afară, / Cu busuioc și apă stinsă, / Cu puterea lui Hristos învinsă.” (Pamfile, 1916).

Descântecul era conceput în primul rând ca un mijloc de vindecare. El însoțea practica empirică a utilizării plantelor medicinale și ritualurilor de purificare, completând-o prin forța cuvântului rostit. Realiza o proiecție simbolică, care transforma boala într-o entitate, care putea fi izgonită (Gorovei, 1931).

 

Majoritatea descântecelor urmează o structură fixă, cu o introducere, o parte centrală și o încheiere. Ele încep prin formule consacrate, care marchează trecerea din lumea profană în cea magică: „Eu mă scoal și mă ridic…” sau „Cum se duce apa la vale…” (Candrea, 1944). Aceste introduceri au rolul de a stabili cadrul ritual și de a pune în mișcare o forță simbolică. Prin repetarea lor, descântătoarea asigura eficiența ritualului. Repetarea cuvintelor sau a frazelor nu este doar o strategie poetică, ci și una magică, bazată pe convingerea că insistența rostirii amplifică puterea actului (Golopenția, 2007). Paralelismele de tip „să se ducă, să se piardă, să se stingă” sunt frecvente și contribuie la forța sugestivă a textului.

Descântecele folosesc imagini puternice din natură: soarele, luna, apele, pădurile, animalele. Ele funcționează ca suporturi simbolice pentru transferul bolii. Un descântec de bube, de pildă, trimite boala în „apele curgătoare, unde să se ducă și să se piardă”. Această proiecție are rol cathartic, oferind pacientului convingerea că suferința părăsește trupul.

Descântecele se încheie de obicei cu formule de sigilare, care „leagă” efectul rostirii: „Așa să fie, și să rămâie!” sau „Să fie cum zic eu, și cum poruncesc!”.

În tradiția orală, cuvântul nu este un simplu semn, ci un act în sine, capabil să producă schimbări reale. După cum subliniază Golopenția (2007), „descântecul este un act de limbaj magic, în care rostirea și acțiunea coincid”.

Descântecele constituie un patrimoniu cultural de mare valoare, ilustrând modul în care comunitățile rurale românești au înțeles să facă față suferinței, bolii și răului. Ele îmbină dimensiunea terapeutică cu cea magică și religioasă, fiind totodată o expresie poetică și performativă. Tiparele lor de construcție – formule introductive, repetiții, paralelisme, imagini naturale, formule de închidere – demonstrează că avem de-a face cu un sistem coerent de gândire și expresie. Dincolo de rolul lor medical, descântecele sunt documente ale mentalităților colective, ale credinței în puterea cuvântului și în solidaritatea comunitară. În acest sens, ele rămân un obiect fundamental de studiu pentru istoria medicinei populare și pentru etnologia românească.

 

• Obiceiuri magico-religioase

Rugăciunile, postul și aghiasma erau folosite împreună cu plantele, arătând sincretismul dintre religios și empiric (Grădinaru, 2008). „De friguri, să bei apă în care a fost muiat pelin și să zici de trei ori Tatăl Nostru.”(Iorga, 1905).

Bolnavul putea fi dus la o fântână „tămăduitoare” sau trecut de trei ori prin fum de plante.

• Practici de vindecare la epidemii

Epidemiile reprezentau una dintre cele mai mari spaime ale comunităților rurale medievale, unde lipsa unei medicini savante accesibile i-a făcut pe oameni să caute protecție în ritualuri și credințe tradiționale. În astfel de momente, rolul vracilor și al babelor vindecătoare devenea central, aceștia fiind convocați pentru a o izgoni prin descântece colective (Pamfile, 1999). Oamenii credeau că molima era adusă de duhuri rele sau de pedeapsa divină, astfel încât practicile de apărare combinau elemente religioase cu gesturi magice. Satul organiza procesiuni în jurul hotarelor, uneori purtând icoane și cruci, alteori folosind plante cu virtuți purificatoare, precum boz, usturoi sau pelin (Ghinoiu, 2003).

„Pentru a opri molima, se aprindeau focuri mari la marginea satului, prin care erau trecuți oamenii și vitele, ca să se purifice” (Vulcănescu, 1985 ).Uneori, baba satului rostea descântece către vânt: „Vântule, vântule, du boala departe, / să rămâie satul sănătos.” sau recita formule specifice, în care boala era personificată și somată să părăsească trupul sau satul: „Ieși, ciumă, peste apă, peste hotare străine” (Hodoș, 1912). Descântecele pentru „ciumă” invocau alungarea unei ființe malefice, personificată ca o femeie neagră sau o umbră care bântuie satul.

Era chemat preotul să sfințească oamenii, vitele și casele cu agheasmă. Fumul provenit din arderea ierburilor aromatice – pelin, boz, ienupăr – era considerat capabil să alunge „duhurile bolii” (Samarian, 2024). Usturoiul și ceapa se puneau la uși și ferestre, crezute apărătoare contra „văzduhului otrăvit”. Moașele și „babele” pregăteau băi fierbinți cu plante și frecții cu oțet, menite să curețe trupul și să întărească rezistența. Oamenii apelau la vraci pentru a „lega” boala prin formule rostite la miez de noapte, lângă o apă curgătoare. Postul colectiv și rugăciunile către sfinți protectori (Sf. Haralambie, ocrotitor contra ciumei) erau respectate cu strictețe. Totodată, vracii pregăteau leacuri din plante cu efect antiseptic sau tonic – precum sunătoarea, pelinul și usturoiul – care erau administrate sub formă de decocturi sau amestecuri ritualice (Cârciumaru, 2009). Chiar dacă eficiența medicală era limitată, aceste practici aveau un puternic rol psihologic și social, întărind solidaritatea comunității și oferind un cadru de rezistență spirituală (Vulcănescu, 1985). În cazuri extreme, comunitatea apela la izolarea satului și ridicarea unor „ziduri magice” prin descântece și gesturi simbolice menite să blocheze pătrunderea molimei (Gorovei, 1915).

 

Astfel, în fața epidemiilor, medicina populară din Țările Române nu se limita la tratamente individuale, ci se manifesta ca un sistem colectiv de protecție, unde religiosul, magia și experiența medicala empirică se împleteau într-un răspuns cultural complex și holistic.

4. Concluzii

Vindecarea populară, în secolele XIII – XVI, era un amestec de medicină empirică și magie. Vracii, moașele și babele vindecătoare nu erau doar practicieni, ci și figuri simbolice care asigurau legături între comunitate, natură și sacrul religios.

Medicina populară în Țările Române medievale a reprezentat nu doar o formă de supraviețuire medicală, ci și o expresie a mentalității colective. „Pentru țăranul medieval, boala nu era doar o problemă a trupului, ci și a sufletului, rezolvabilă prin rugăciune, plante și magie” (Bernea, 1985).

P.S.1. Termenul de vraci provine de la slavonul vrac – doctor, vindecător. În literatura religioasă, în cronici și în pravile, îl găsim cu acest sens. Semnificația de medic se întâlnește în Psaltirea Scheiana din 1482, în Cartea cu învățătură(1581) a lui Coresi, în Palia de la Orăștia (1581 – 82), la cronicari, în Pravila lui Vasile Lupu din 1646 (unde se precizează îndatoririle vracilor și raporturile lor cu bolnavii și autoritățile), Pravila lui Matei Basarab (1652) etc. În plus, în scrierile bisericești cuvântul de vraci are un înțeles de ordin moral, mistic; când se spune, de exemplu, vraciul tuturor, se înțelege însăși Dumnezeu.

P.S.2. Bibliografie selectivă

• Bercuș, Costel, Ioan. 1981, Pagini din trecutul medicinei românești, București, Editura Medicală,.
• Bernea, Ernest. 2005. *Spațiul, timpul și omul românesc*. București: Humanitas.
• Boangiu, Gabriela. 2020. „Contribuții la o tipologie a bolilor în folclorul medical – imagini ale corpului și practici de vindecare.” *Arhivele Olteniei* 34: 315–322.
• Bologa, Valeriu (coordonator), 1972, Istoria Medicinei Românești, București, Editura Medicală,
• Candrea, Ioan – Aurel. 1999, Folclor medical român comparat, Iași, Editura Polirom
• Cioancă, Costel, 2018,Pentru un imaginar al basmului fantastic românesc. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință.
• Ciobanu, Vasile , 1980,Istoria medicinei în Moldova medievală. Iași: Editura Junimea
• Cristescu(Golopenția), Ștefania,2003Descântatul în Cornova-Basarabia.Ediția a II-a rev., București: Ed. Paideia, 2003.
• „Descântece de deochi (culegeri de teren).” 2009. In *Anuarul Muzeului Literaturii Române Iași*, red. Iulian Pruteanu-Isăcescu et al. Serie nouă, Editura Muzeelor Literare.`
• Ghinoiu, Ion. 2002. *Obiceiuri populare de peste an: Dicționar*. București: Editura Fundației Culturale Române.
• Golopenția, Sanda. 2007. *În căutarea realității*. București: Editura Universității București.
• Golopenția, Sanda, 2007, Limba descântecelor românești,București: Editura Academiei Române
• Gomoiu, Victor, 1923,Din istoria medicinii și a învățământului medical în România (înainte de 1870)*. București: Tipografia Cultura
• Gorovei, Artur, 1915, Credinți și superstiții ale poporului român. București: Socec
• Gorovei, Artur,1931,Descântecele românilor: studiu de folclor*. București: Regia M.O., Imprimeria Națională
• Grădinaru, N. ,2008,Sincretismul magico-religios în medicina populară,Revista de Etnologie și Culturologie, vol. III, Chișinău,
• Hodoș, Enea, 1912, Poezii poporale din Banat. Vol. III: Descântece. Sibiu: Editura Asociațiunii
• Iorga, Nicolae. 1905. *Studii și documente cu privire la istoria românilor*. Vol. IX. București: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.
• Institutului de Istorie „N. Iorga” București, 1990,Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV–XVII (1384–1625) editor responsabil Ioan Caproșu, Editura Academiei Române
• Irimie, Corneliu. 1981, Civilizația populară românească. București: Editura Meridiane
• Marian, Simion Florea. 1892, Nașterea la români.Studiu Etnografic,Tipografia Carol Gobi Bucuresti
• Marian, Simeon Florea. 1893. Vrăji, farmece și desfaceri. București: Lito-Tipografia Carol Göbl.
• Pamfile, Tudor. 1916. *Mitologie românească*. București: Librăria Socec.
• Pamfile, Tudor, 1999,Boli și leacuri la oameni, vite și păsări. După datinile și credințele poporului român. București: Saeculum I.O.
• Pavelescu, Gheorghe, 1998, Magia la români: studii și cercetări despre magie, descântece și mană.București, Ed. Minerva
• Păunescu, Alexandru. 1974. Medicina populară românească. București: Editura Științifică.
• Pop, Mihai. 1976. Obiceiuri tradiționale românești. București: Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice.
• Samarian, Pompei Gh.,  2024,Medicina si farmacia in trecutul romanesc 1382-1775, Lucrare premiata de Academia Romana in 1935,Editura: Paul Editions,
• Stoica, Lucian-Valeriu. 2004 „Medicina populară românească în context european.” Anuarul Institutului de Etnografie și Folclor, vol. 15,.
• Ștefănescu, Ștefan. 1992. *Istoria medie a României*. București: Editura Didactică și Pedagogică.
• Teodorescu, G. Dem. 1885 *Poezii populare române. reed.  București: Minerva, 1982.
• Texte de descântec (culegeri și ediții),2006” in Studii și cercetări etnoculturale* XI,red.Mircea Prahase et al.,Ed. Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud
• Vătămanu, Nicolae , Brătescu Gheorghe, 1975 ,O istorie a medicinii. București: Editura Albatros
• Vulcănescu, Romulus. 1985. *Mitologie română*. București: Editura Academiei.

 

Autor: Vasile Astărăstoae